Postul Mare

Un dangăt rar, de post, sparge liniștea dimineții însorite și geroase, sfărâmându-se parcă în mici grăunțe de zăpadă. Omătul scârțâie sub picioarele mele ca ghetele noi pe care le port de sărbători.

Era prima luni din Post. Mama m-a trimis la biserică „de la Ceasuri” și mi-a spus cu asprime potolită: „Postul și rugăciunea deschid cerul!”

Trec prin bazar. Miroase a Postul Mare: ridichi, varză, castraveți, ciuperci uscate, covrigi, pește smelt, zahăr de post… De la sate s-au adus multe mături (în Lunea Curată oamenii făceau baie). Negustorii nu înjură, nu se ceartă, nu aleargă la vistierie după câștig și vorbesc cuviincios și ales cu mușteriii:

– Ciuperci de la mănăstire!

– Mături pentru curățenie!

– Castraveți de Peciora!

– Smeltișor gustos!

Un fum albastru, de la îngheț, se așterne peste piață. Văzând o crenguță de salcie în mâna unui băiat care trecea pe acolo, inima mi s-a umplut de o bucurie amară: în curând va fi primăvară, curând va fi Paștele și din ger vor rămâne doar pârâiașe!

În biserică era un aer rece și albăstriu, ca o pădure înzăpezită dimineața. Preotul îmbrăcat într-un epitrahil negru a ieșit din altar și a rostit cuvinte nemaiauzite:

„Doamne, Cel ce pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, L-ai trimis Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci Îl înnoiește întru noi, cei ce ne rugăm Ție…”

Toți s-au pus în genunchi, iar fețele celor ce se rugau semănau cu ale celor aflați în fața lui Dumnezeu la „Judecata de Apoi”. Ba chiar și negustorului Babkin, care și-a băgat nevasta în mormânt omorând-o în bătaie și care nu dă nimănui nimic pe datorie, îi tremurau buzele în rugăciune și îi șiroiau lacrimi pe obraji. Lângă scena Răstignirii sta funcționarul Ostriakov, și el botezat, care însă de Rusalii se laudă tatălui meu că el, om cu școală, nu are dreptul să creadă în Dumnezeu. Toți se roagă și numai paraclisierul își zornăie monedele din cutia cu lumânări.

Pe geam, afară, în fața ferestrelor, copacii, rozalii în lumina soarelui, stau copleșiți sub pulberea de nea.

După slujba lungă, mergând spre casă, asculți șoaptele dinlăuntrul tău: „Îl înnoiește întru noi, cei ce ne rugăm Ție… ca să-mi văd greșalele mele și să nu osândesc pe fratele meu”. Iar soarele este pretutindeni. A mistuit deja înghețul dimineții. Strada răsună de țurțuri care cad de pe acoperișuri.

Masa de prânz din această zi a fost una strașnică: ridichi, supă de ciuperci, terci de hrișcă fără unt și ceai de mere. Înainte de a ne așeza la masă, ne-am închinat îndelung în fața icoanelor. Un cerșetor bătrân, pe nume Iacob, a prânzit cu noi și ne-a spus: „La mănăstire, după rânduielile sfinților părinți, în timpul Postului Mare se cuvine a mânca hrană uscată, pâine și apă… Dar Sfântul Erm și ucenicii săi mâncau doar o dată pe zi, și numai seara…”.

M-am gândit la cuvintele lui Iacob și m-am oprit din mâncat.

– De ce nu mănânci? – m-a întrebat mama.

M-am încruntat și am răspuns cu o voce gravă:

– Vreau să fiu Sfântul Erm!

Toată lumea a zâmbit, iar bunicul Iacob m-a mângâiat pe cap spunându-mi:

– Uită-te la tine, ești atât de sincer!

Tocănița de post mirosea atât de bine încât nu m-am putut stăpâni să nu mănânc; am înfulecat-o pe toată și am mai cerut un castron, cu o porție mai mare.

Se lasă seara. Amurgul răsună de clopotele care cheamă la Pavecernița Mare. Am mers cu toată familia la Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul. Biserica e în penumbră. În mijlocul ei tronează un analog, acoperit cu o pânză neagră și cu o carte mare și veche pe el. Mulți închinători, dar care abia de pot fi auziți, și toți arată ca niște copaci muți într-o grădină, la ceas de seară. Lumina slabă face ca fețele sfinților să fie mai grave și mai aspre.

Penumbra tresare la glasul preotului – și el oarecum îndepărtat, învăluit în profunzime. Strana cântă, duios și îndeajuns de trist încât să mă doară inima:

„Acesta este Dumnezeul meu şi-L voi preaslăvi, Dumnezeul părintelui meu şi-L voi preaînălţa! Domnul este viteaz în luptă…”

Preotul vine la analog, aprinde o lumânare și începe să citească Canonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul: „De unde voi începe a plânge faptele vieţii mele celei ticăloase? Ce începere voi pune, Hristoase, acestei tânguiri de acum? Ci ca un milostiv, dă-mi iertare greşelilor”.

După fiecare stih, strana repetă cuvintele părintelui:

„Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă…”.

Slujbă lungă tare, aspră, călugărească. În spatele ferestrelor oarbe, se preumblă o seară întunecată și presărată cu stele. Mama se apropie de mine și îmi șoptește la ureche:

– Așază-te pe bancă și te odihnește un pic…

M-am așezat și un somn dulce m-a cuprins din pricina oboselii, iar strana cânta: „Suflete al meu, suflete al meu, scoală! Pentru ce dormi?”.

M-am scuturat de somn, m-am ridicat din strană și am început să mă închin.

Preotul citește în continuare: „Păcătuit-am, greşit-am şi am călcat porunca Ta…”

Cuvintele acestea m-au pus pe gânduri. Am început să mă gândesc la păcatele mele. În Săptămâna Brânzei am furat un ban din buzunarul tatălui meu și mi-am cumpărat niște turtă dulce; nu demult am azvârlit cu un bulgăre de zăpadă în spinarea birjarului;

Prietenului meu Grishka îi spuneam „Dracul roșcat”, deși nu era deloc roșcat; pe mătușa Fedosia o strigam „Ronțăitoarea”; ascundeam „mărunțișul” de mama când cumpăram gaz de la magazin, și nu mi-am scos căciula când m-am întâlnit cu părintele.

Am îngenuncheat și repetam, cu smerenie, după strană: „Miluieşte-mă, Dumnezeule, miluieşte-mă…”

Pe drumul înapoi de la biserică i-am spus lui tata cu capul plecat:

– Tată! Iartă-mă, ți-am furat un bănuț!, iar el mi-a răspuns: „Dumnezeu te va ierta, fiule!”.

După câteva momente de tăcere, i-am zis mamei:

– Mamă, să mă ierți și tu. Am cheltuit restul de la gaz pe turtă dulce.

La culcare, când m-am așezat în pat, gândul meu era:

– Ce bine e să fii fără păcat!

Fragmentul de mai sus face parte din volumul „Povestiri de Paști” apărut la Editura Contra Mundum.