Cum citim?

E foarte frustrant să vezi pe cineva care, fiind aproape să aibă dreptate, se dovedește a fi în întregime pe lângă. Ca să împrumutăm o imagine de la Chesterton, senzația este la fel de iritantă ca aceea a unei pălării care e împinsă de valuri spre mal, dar nu ajunge niciodată la țărm.

Am trăit senzația aceasta zilele trecute într-o librărie când am răsfoit ultima carte a lui Harold Bloom „Cum citim și de ce”. Cartea conține multe observații valoroase și solide care merită apreciate din toată inima, cum sunt de pildă acestea: „dacă oamenii nu mai citesc mi-e teamă că democrația nu va supraviețui” sau „a privi un ecran nu înseamnă a citi”. La prima vedere am fost încântat să observ că în selecția de capodopere ale literaturii lumii, Bloom a ales pe bună dreptate și scurta povestire a lui Cehov, „Studentul”. Dar când a început să explice motivele alegerii sale, imediat a început să arate o perspectivă atât de obtuză încât i-a anulat dintr-un foc aprecierea pe care cineva ar fi putut-o acorda percepției sale literare.

Așa cum se întâmplă adesea cu cele mai bune scrieri ale lui Cehov, „Studentul” e o piesă foarte scurtă – dacă are trei pagini – și golită practic de evenimente. Un tânăr student la teologie se întoarce de Paști în satul natul: în Vinerea Mare, după ce și-a petrecut după-amiaza vânând, se întoarce acasă. Vremea mușcă în continuare așa că el se oprește să se încălzească la un foc pe care o văduvă și fiica sa l-au aprins în curte. Stând lângă foc și vorbind cu cele două femei, el își aduce aminte dintr-odată de Evanghelia citită cu o zi în urmă la biserică, și le-o repovestește: cum Iisus a fost prins și Petru s-a încălzit și el la un foc în curtea arhiereului. În timp ce se încălzea cu paznicii și servitorii, aceștia au început să-l ia la întrebări: el s-a temut și s-a lepădat de trei ori de Iisus. După asta, un cocoș a cântat și Petru dându-și seama ce a făcut „a început să plângă de durere”.

În timp ce studentul își ia la revedere de la femei, descoperă cu surpriză că văduva plânge în tăcere, în timp ce fiica ei e tulburată „ca și cum ar ține în ea o suferință cumplită”. În timp ce merge și seara se lasă, se gândește la sentimentele femeilor:

Plânsul acesta înseamnă că tot ceea ce i s-a întâmplat lui Petru în acea noapte groaznică avea o însemnătate aparte pentru ele… Evident că ceea ce le-a povestit despre o întâmplare petrecută cu 19 secole în urmă avea o însemnătate acum pentru ele, pentru acel cătun uitat de Dumnezeu, pentru el, pentru toți oamenii. Nu talentul său de povestitor le-a făcut pe femei să plângă. Ci faptul că Petru era lângă ele… Dintr-odată s-a simțit bucuros… Trecând râul cu bacul, iar apoi urcând dealul, s-a uitat la casa lui din sat și la fâșia de soare care apunea. Și medita melancolic la adevăr și frumos – cum au vegheat viața umană acolo în grădină și în palatul arhiereului și cum continuă fără întrerupere până astăzi…

O senzație de tinerețe, sănătate, putere – avea doar 22 de ani – dimpreună cu o pregustare, inefabil de dulce, a fericirii, a unei fericiri ciudate și tainice, l-a năpădit treptat. Și viața i se părea încântătoare, miraculoasă, îmbibată de semnificații înalte.

Cehov a scris cam 250 de povestiri scurte; printre ele, a singularizat „Studentul” ca fiind favorita sa. Harold Bloom se miră: „De ce o preferă Cehov pe aceasta în dauna altora, pe care mulți dintre admiratorii săi le consideră mai importante și mai vitale? Nu am un răspuns tranșant… Cu excepția a ceea ce se întâmplă în mintea protagonistului, nimic din ceea ce se petrece în „Studentul” nu poate fi altcumva decât jalnic. Pare că ceea ce l-a mișcat pe Cehov a fost triumful irațional al bucuriei impersonale și speranța născută într-un mediu mizer și friguros, alături de lacrimile trădării…” Cu toate acestea, Bloom rămâne nedumerit: „Acea bucurie nu are nicio urmă de evlavie autentică sau de mântuire.”

Dacă povestirea pare misterioasă este deoarece simplitatea sufletului este cel mai mare mister din univers. Altfel, povestirea nu are decât un singur mister autentic: Cehov, care era un agnostic declarat, demonstrează aici o intuiție a experienței religioase, atingând însăși esența sa – care de regulă le scapă teologilor sau specialiștilor cu diplome. Putem presupune în mod firesc că studentul din poveste era evlavios și învățat; credea cu sinceritate că lepădarea lui Petru a avut loc în urmă cu 1900 de ani în curtea arhiereului; credința sa l-a învățat deja că Evanghelia e adevărată; apoi, dintr-odată, lacrimile femeilor îi demonstrează că povestea e reală: ni se întâmplă acum tuturor. Lacrimile femeilor îi dau posibilitatea tânărului teolog să facă un salt uriaș: de la cunoașterea abstractă la experiența actuală, de la adevăr la realitate – care este baza tuturor adevărurilor. (După cum s-a exprimat C.S. Lewis, „Adevărul este întotdeauna despre ceva, dar realitatea este despre ceea ce este adevărul”). În loc să cântărească dogme și doctrine, studentul este confruntat cu dovada. De unde și bucuria lui, care era într-adevăr copleșitoare și tainică, și care nu avea nimic „irațional” în ea (contrar aprecierii stranii a lui Bloom).

Cu toate acestea, Cehov – cu onestitatea sa intelectuală – nu a exclus și alte elemente din bucuria extatică a studentului: „tinerețe, sănătate, forță” – deoarece la urma urmelor „avea doar 22 de ani”.

„Studentul” de Anton Cehov face parte din antologia „Povestiri rusești de Paști” apărută la Editura Contra Mundum.