Studentul

De dimineaţă timpul fusese foarte frumos şi liniştit. Sturzii şuierau, iar de departe, dinspre bălţi, se auzeau nişte vaiere, de parcă sufla cineva într-o sticlă goală. Un sitar trecu în zbor, apoi răsună un foc de armă şi zgomotul se rostogoli vesel prin văzduhul de primăvară. Dar când se lăsă noaptea peste pădure, începu să bată dinspre răsărit un vânt rece, pătrunzător, şi totul amuţi. Peste băltoace prinseră a se întinde ace subţiri şi lungi de gheaţă şi pădurea se mohorî, neprietenoasă şi tăcută. Era încă iarnă.

Ivan Velikopolski, student la Academia de Teologie, fiul dascălului de la biserică, se întorcea de la vânătoare; mergea pe o cărare din lunca râului. Îi îngheţaseră degetele şi îi ardeau obrajii din pricina vântului. I se părea că frigul acesta neaşteptat tulburase echilibrul şi armonia celor din jur, că însăşi natura nu se simte la îndemână şi de aceea amurgul serii şi-a îndesit pânza de întuneric mai repede ca de obicei. De jur împrejur era pustiu şi deosebit de posomorât. Numai pe lângă râu, la grădinile văduvelor, lumina un foc; mai încolo însă şi până la sat, la o depărtare de peste patru verste, totul era înecat în întunericul rece al serii. Studentul îşi aminti că la plecarea sa de acasă, mama lui şedea desculţă pe jos în tindă şi curăţa samovarul, iar tatăl lui era culcat pe cuptor şi tuşea; cum era Vinerea Mare, nu se gătise în casă nimic de mâncare şi îl chinuia foamea. Rebegit de frig, studentul se gândea că acelaşi vânt bătea şi pe timpul lui Petru cel Mare, şi pe timpul lui Ivan cel Groaznic, şi pe timpul lui Riurik şi că pe atunci era aceeaşi sărăcie lucie şi aceeaşi foame aprigă, aceleaşi acoperişuri de paie, pline de găuri, aceeaşi tristeţe în suflet şi lipsă de cultură, acelaşi urât pretutindeni, aceeaşi impresie de apăsare, de părăsire, de întuneric. Toate aceste grozăvii au fost, sunt şi vor fi mereu şi nici peste o mie de ani viaţa n-are să fie mai bună. Studentul nu se mai grăbea acum să se întoarcă acasă.

Grădinile se numeau ale văduvelor pentru că erau ţinute de două văduve, mama şi fiica. Focul ardea cu vioiciune, trosnind şi aruncând până departe un cerc de lumină pe pământul arat. Văduva Vasilisa, o bătrână înaltă şi grasă, îmbrăcată într-o scurtă bărbătească, stătea lângă foc şi se uita gânditoare la flăcări; fiica ei, Lukeria, mărunţică, cu o expresie năucă întipărită pe faţa ei ciupită de vărsat, stătea pe jos şi spăla ceaunul şi ligheanul. Tocmai mâncaseră. Se auzeau glasuri bărbăteşti – ţăranii din sat îşi adăpau caii la râu.

– Iată că s-a întors iarna, zise studentul, apropiindu-se de foc. Bună seara!

Vasilisa tresări, dar îi recunoscu numaidecât şi-i zâmbi prietenos.

– Nu te-am recunoscut, bătu-te-ar norocul, zise dânsa. Ai să te îmbogăţeşti!

Şi se puseră la vorbă. Vasilisa, care slujise mai demult la case boiereşti ca doică şi apoi dădacă, ştia să vorbească în cuvinte mai alese şi în timp ce vorbea, un zâmbet blând şi potolit îi lumina faţa; fiica ei însă, Lukeria, femeie de la ţară, bătută mereu de bărbatul ei, căpătase o expresie stranie, asemănătoare cu a surdo-muţilor; clipind din ochi, îl privea pe student şi tăcea mâlc.

– Pe o noapte rece ca cea de astăzi se încălzea lângă foc şi apostolul Petru, zise studentul, întinzându-şi mâinile spre căldura flăcărilor. Asta înseamnă că şi atunci a fost vreme rece. Vai, ce noapte îngrozitoare a fost aceea, bunicuţo, ce noapte tristă şi fără de sfârşit!

Se uită la întunericul din jur, scutură nervos din cap şi întrebă:

– Ai fost la cele douăsprezece evanghelii?

– Am fost, răspunse Vasilisa.

– Dacă-ţi aminteşti, în timpul cinei cea de taină, Petru i-a spus lui Iisus: „Doamne, gata sunt să merg cu tine şi la temniţă, şi la moarte”. Iar Domnul i-a răspuns: „Adevărat grăiesc ţie, Petre: în noaptea aceasta nu va cânta cocoşul până ce nu te vei lepăda de mine de trei ori”. După ce a ieşit de la cină, Iisus s-a dus ca de obicei pe muntele Măslinilor urmat de ucenicii săi şi a început să se roage, iar pe sărmanul Petru, de mâhnire, l-a doborât somnul şi a adormit. Apoi tu ştii cum în aceeaşi noapte Iuda l-a sărutat pe Iisus, vânzându-l chinuitorilor. Şi, punând mâna pe Iisus l-au dus legat la arhiereu şi îl băteau, iar Petru trezit din somn, neliniştit şi plin de jale, înţelegi tu, şi presimţind că avea să se întâmple în lume ceva îngrozitor, îl urma de departe. El îl iubea nespus de mult pe Iisus, îl iubea până la întreaga uitare de sine, şi acum vedea de departe cum îl băteau…

Lukeria puse deoparte lingurile şi îşi ţinti privirea nemişcată asupra studentului.

– Au ajuns la arhiereu, urmă acesta, şi au început să-l cerceteze pe Iisus, iar slugile au aprins în mijlocul curţii un foc mare, să se încălzească la el, căci le era frig. Şi s-a aşezat şi Petru printre ei şi se încălzea şi el la foc, aşa cum mă încălzesc eu acum. O slujnică l-a văzut şi a spus: „Şi acesta a fost cu Iisus”, cu alte cuvinte, şi el trebuie dus la arhiereu. Şi pesemne că toţi cei ce se aflau lângă foc l-au privit bănuitor şi răutăcios, căci el s-a tulburat şi a spus: „Eu nu-l cunosc pe el”. Ceva mai târziu iar l-a recunoscut cineva că este unul dintre ucenicii lui Iisus şi a spus: „Şi tu eşti dintre ei”. Dar el din nou s-a lepădat. Şi când un al treilea i-a spus: „Nu pe tine te-am văzut eu astăzi cu el în grădină?”, el s-a lepădat a treia oară. Şi de cum s-a lepădat a treia oară, îndată a început să cânte cocoşul, şi Petru, zărindu-l de departe pe Iisus, şi-a amintit cuvintele pe care i le-a spus el la cină… Şi-a amintit totul şi a ieşit din ogradă şi a plâns amarnic. În Evanghelie stă scris: „Şi a purces afară şi cu amar Petru a plâns!” Îţi poţi închipui: o grădină liniştită şi foarte întunecoasă, fără niciun zgomot, şi în liniştea asta mare, abia auzit, un plâns înăbuşit… cu sughiţuri adânci…

Studentul oftă şi căzu pe gânduri. Vasilisa zâmbea mereu, dar ochii i se umplură deodată de lacrimi; ele i se prelingeau pe obrajii pe care, de ruşine că plângea, şi-i acoperi cu mâneca, de parcă s-ar fi ferit de dogoarea focului, iar Lukeria se uita ţintă la student, roşie, cu faţa încordată şi plină de suferinţă, ca a unui om chinuit de o durere nemărginită.

Ţăranii se întorceau de la râu, şi unul dintre ei, călare pe un cal mărunt, trecu atât de aproape de foc, încât flăcările îi luminară faţa. Studentul le ură noapte bună văduvelor şi-şi văzu de drum. Întunericul îl împresură din nou, şi mâinile începură să-i îngheţe iar. Bătea un vânt aspru, un adevărat vânt de iarnă şi nu-ţi venea a crede că peste două zile avea să fie Paştele.

Acum studentul se gândea la Vasilisa: dacă a început să plângă înseamnă că este o legătură între bătrâna asta şi întâmplarea cu Petru din acea groaznică noapte…

Se opri şi se uită înapoi. Focul singuratic clipea liniştit în întuneric, dar oamenii de lângă el nu se mai zăreau. Studentul se gândi iarăşi la Vasilisa: dacă a plâns şi dacă fiica ei s-a tulburat, auzind cele povestite de el, întâmplări vechi de acum nouăsprezece veacuri, este că era o legătură între acele evenimente, vremea de azi şi aceste două femei şi poate şi acest sat uitat de Dumnezeu şi el însuşi şi toţi oamenii din lume. Dacă a plâns bătrâna, n-a fost pentru că el ştia să povestească frumos, ci pentru că Petru îi este aproape şi fiindcă ea lua parte cu întreaga ei fiinţă la suferinţa lui Petru din acea noapte grozavă…

Şi deodată, o fericire fără seamăn îi covârşi sufletul, o fericire atât de mare, încât îi tăie suflarea şi fu nevoit să se oprească să respire. „Da, gândea el, trecutul este legat cu prezentul printr-un lanţ neîntrerupt de evenimente care decurg unele dintr-altele”. Şi era prima oară când îi părea că vede cele două capete ale lanţului: izbutise să atingă un capăt, şi celălalt răspunsese…

Trecu râul cu podul umblător, apoi urcă coasta şi ajunse în capul dealului, învălui în aceeaşi privire satul său natal şi asfinţitul, unde ardea o fâşie îngustă purpurie, zăvorând zarea, şi se gândea că adevărul şi frumuseţea nu pier; adevărul şi frumuseţea care s-au arătat în grădina de pe muntele Măslinilor şi în curtea arhiereului au rămas aceleaşi, astăzi ca şi odinioară, şi dacă au rămas aceleaşi, se vede că fac parte din esenţa vieţii omeneşti şi a întregii firi.

Şi încetul cu încetul simţi, crescând în el – băiat de 22 de ani – un sentiment de tinereţe, de sănătate, de putere, şi aşteptarea negrăit de dulce a unei fericiri pline de taină, a unei fericiri necunoscute încă… Viaţa îi părea un dar minunat, o binecuvântată minune, plină de un adânc înţeles.

Povestirea face parte din volumul „Povestiri rusești de Paști”, apărută la Editura Contra Mundum.

Traducere din limba rusă de Ștefana Velisar Teodoreanu și Tatiana Panaitescu