Încerc să-mi imaginez cum ar fi dacă mi-aș stabili reședința în India și, nefiind un credincios hindus, aș cere ca școlile publice să nu mai predea Rig-Veda. Aș deveni ținta celui mai unanim oprobiu. Ar echivala cu a cere ca poporul indian să-și separe copiii de un izvor bogat de legende și istorie și, deși inevitabil marcată de păcatele și nebunia umană, de o cale nobilă de a înțelege ce înseamnă să fi om; de izvoarele unei culturi mai vechi de două mii de ani ; de templele, de cântecele și de tradițiile ei ; de însăși subtila frumusețe a limbii ei, în măsura în care aceasta s-a îmbibat și s-a hrănit din aceste surse. Ar fi ca și cum aș bate cu pumnul în masă și aș răcni, roșu la față : „Nu trebuie să mai existe o Indie sau un popor indian!”
Căci oamenii nu sunt uniți de granițe geopolitice, de mașinăria politică sau de drepturi constituționale. Ei pot fi uniți doar prin ceea ce transcende timpul, locul și interesele lor economice sau politice.
Acțiunea politică îi învață pe oameni să strige unii la alții. Dintotdeauna a fost așa, încă din vremurile gălăgioase ale adunărilor ateniene și a urii înflăcărate care l-a exilat pe Temistocle și l-a condamnat la moarte pe Socrate. Acesta este un lucru obișnuit pentru oameni. Nu necesită nici un fel de explicație. Nu-l pun pe seama politicii. Se întâmpla la fel și la curțile regilor germanici păgâni, și în apele adesea înșelătoare ale jocurilor de putere din Althing-ul islandez.
Cultura este cea care le oferă oamenilor șansa de a învăța să vorbească unii cu alții despre cele mai importante lucruri din viață, și oamenii vorbesc, nu numai peste gardul din curte, ci și de dincolo de sute de ani și mii de kilometri.
Când juriștii americani au decis că textele sacre ale credințelor iudeo-creștine trebuie tratate ca anatemă în școlile noastre, a fost ca și cum ar fi declarat că nu trebuie să existe un popor american și că populația americană – pentru că o populație este un colectiv, un țarc pentru oi sau pentru alte creaturi lipsite de cultură, și nu o unitate — trebuie să fie ruptă de conversația cu culturile care i-au format pe ei și limba lor, de la Israelul antic la lumea greacă și romană a Sfântului Pavel și a Bisericii timpurii, de veacurile marilor catedrale și ale primelor universități, de Giotto și Rafael și Caravaggio care au pictat în Italia, de Chaucer și Shakespeare și Milton care au scris în Anglia, de Pascal și Dr. Johnson, de Cervantes și Manzoni, de Thomas More și John Henry Newman; chiar și de înțelegerea deplină a autohtonilor lor Hawthorne și Melville. A fost ca și cum ar fi spus că însuși actul de a fi un popor este neconstituțional.
Desigur, doar cei mai răuvoitori pe de o parte, și cei mai perspicace pe de altă parte, au putut vedea lucrurile în acest fel. Presupun că majoritatea oamenilor au crezut că, de bine, de rău, școlile vor continua să facă lucrurile aproape la fel ca înainte, și că bisericile, încă pline și căutând să se extindă, vor continua să își exercite imensa lor influență asupra felului în care oamenii privesc lumea. Dar lucrurile nu s-au întâmplat așa. A fost o excizie violentă și artificială a dimensiunii închinării din limbajul comun: a evlaviei în fața dumnezeiescului, a vinovăției și a pocăinței, a bucuriei care strălucește prin cea mai adâncă durere, chiar și a iubirii care își pleacă capul în semn de iertare a vrăjmașului. În termeni spirituali și culturali, a fost ca și cum America și-ar fi îndobitocit limbajul, așa cum au făcut editorii de manuale școlare cu seria „Dick și Jane”, rezultând, într-o scurtă perioadă de timp, într-o națiune de analfabeți și semi-literați asfixiați de școli.
A fost ca și cum cineva ar fi împlântat un cuțit în sufletul neamului și ar fi săvârșit o lobotomie spirituală, pentru ca oamenii să nu mai aibă cuvintele cu care să vorbească unii cu alții despre slavă; pentru ca americanii, dacă s-ar întâmpla să-l întâlnească pe Ahab în furia lui, cu pumul ridicat împotriva Dumnezeului care i-a vorbit lui Iov din mijlocul furtunii, să fie, în cel mai bun caz, asemeni acelor turiști bonomi care se holbează la vitraliile de la Notre-Dame din Paris, și care exclamă: „Măi să fie, ce mari sunt, care-i treaba cu ele?”, în timp ce trag ocheade spre ușă, pentru că simt instinctiv că ar trebui să simtă și să înțeleagă ceva, dar nu sunt capabili de niciunul dintre aceste două lucruri.
Din nou, nu doresc să sugerez că prejudiciul s-a limitat la lipsa noastră de familiaritate cu obiectivele de pe o broșură de turism. Ceea ce vreau să spun este că am încetat să fim un popor : nu mai avem o limbă culturală. Nu e vorba numai de faptul că nu mai putem să ne luăm la întrecere cu Melville. Nu mai putem concepe de ce am avea nevoie pentru a face acest lucru. Nu mai concepem de ce ar vrea cineva să facă acest lucru. Triburile germanice păgâne nu aveau scriere, dar aveau povești, iar unele dintre aceste povești păstrau, în formă poetică, amintiri despre evenimente care avuseseră loc cu sute de ani înainte. Romanii prețuiau legendele fondatorilor lor cu mult înainte ca vreun istoric să le fi consemnat vreodată în limba latină; și, de fapt, multe dintre formulele lor religioase conțin cuvinte care au ieșit din uzul comun cu mult înainte chiar de a fi consemnate. Imaginați-vă că i-ați fi spus unui roman: „Nu trebuie să-i învățați pe acești tineri miturile religioase ale strămoșilor lor”. Răspunsul ar fi fost inechivoc: „Cine ești tu să le poruncești romanilor să nu mai fie romani?”
Încă nu am vorbit despre cel mai grav dintre prejudiciile făcute. Acesta mi-a devenit clar recent, în timp ce adnotam noua mea traducere din Confesiunile lui Augustin (care urmează să apară la Tan Books). Augustin a fost profesor de retorică și om de litere, dar când a devenit creștin, a devenit ceea ce lumea nu văzuse niciodată înainte, nu prin puterea lui, ci prin influența formativă, limba bogată și atotcuprinzătoare a Scripturii. Nu a existat nimic asemănător cu Confesiunile și simt că această unicitate se datorează puterii și întinderii atotcuprinzătoare a textelor în care și-a adâncit mintea și sufletul.
Scriptura este indisolubil împletită în gândirea sa, astfel încât, ori de câte ori meditează asupra propriei sale vieți sau asupra vieții omului în general, sau se întreabă ce înseamnă să gândești, să acționezi, să voiești, sau chiar să exiști, să nu mai vorbim de actul de a se minuna în fața înțelepciunii și bunătății lui Dumnezeu, el vorbește cu cuvintele Genezei, Exodului, psalmilor, evangheliilor, și al scrisorilor lui Pavel, neostentativ și fără efort. Acestea îi relevă adevărurile pe care le căuta de multă vreme. Ele îi acordă, de asemenea, limbajul cu care să caute mai mult adevăr, întotdeauna mai mult, sau o viziune mai profundă asupra adevărurilor pe care i s-a permis să le vadă.
Imaginați-vă un invalid care găsește supărător actul de a-i vedea pe niște oameni sănătoși angajați într-o cursă de viteză. El ar fi mulțumit dacă toată lumea ar fi imobilizată, sau ar șchiopăta de colo-colo asemeni lui. Aceasta este, suspectez, genul de raționament care stă la baza celor mai multe dintre pretențiile seculariste de a exclude „religia” din cutare sau cutare loc ; nimic mai mult decât o veche invidie, meschină și ranchiunoasă.
Între timp, unii dintre noi pot vedea că o populație este ușor de controlat atât timp cât este hrănită, deoarece indivizii care alcătuiesc o populație nu se pot uni în nici un scop. Hrăniți marionetele vii, spun păpușarii. Este mai util scopurilor lor viclene să existe trei sute de milioane de marionete în locul unui singur popor.
1 Comment
De fapt, cele mai multe foste popoare europene au devenit simple adunături, sistematic spălate pe creier, mai exact tăiate împrejur la creier. Care este diferența între expresia consacrată de ”spălare a creiereului” și ”tăiarea împrejur a creierului”?
Potrivit Bibliei și altor ”cărți sfinte”, tăierea împrejur este intervenția chirurgicală și endocrină prin care glanda genitală interstițială este împiedicată încă din ziua primei ei manifestări (în cadrul primei pubertăți, din cele trei, prin care trecem toți, inclusiv femeile) să se dezvolte normal. Rezultatul acestei anormalități este devierea omului într-un anumit sens, anume acela de ”urmaș al lui Avram devenit Avraam”, devierea noului născut astfel încât să ajungă iudeu, nu orice fel de om, nici ”israelit”, cum prea ușor cred cei ce nu știu despre ce vorbesc.
Tăierea cerebrală împrejur este tot o deviere a omului, una a cărei origine nu mai este glanda genitală interstițială (a nu se confunda cu genitala reproducătoare). Rezultatul ei nu mai este fabricarea unui iudeu natural ci a unuia ”sintetic”, ce gândește precum iudeii, cnemaifiind nici el mai este ceea ce ar fi trebuit să fie, dacă nu ar fi trăit în oceanul minciunii, care este lumea noastră actuală.
De când trăim în această lume actuală, cum îi spun eu? Cam de vreo patru, poate chiar cinci mii de ani. Nu toți trăim în această lume ”actuală”, unii ne frecăm cu ea mai de aproape, alții mai de departe sau chiar deloc.
Pe tema asta v-aș putea propune publicarea a două sau trei cărți foarte CONTRA MUNDUM, personajul și problematica lor centrală fiind ISUS ȘI CREȘTINISMUL.
Deocamdată rămân la scurtul comentariu pe marginea articolului lui Anthony Esolen.
Pe vremea exilării lui Temistocle sau a condamnării lui Socrate, atenienii nu mai erau poporul de pe vremea lui Solon, cu atât mai puțin legendarii spartani ai lui Lycurg, tebanii lui Epaminonda sau alți glorioși premergători. Către epoca lui Pericle, grecii deveniseră democrați, adică populație, cam ceea ce înțeleg francezii prin termenul de ”populace”, ”poporul de jos”, ansamblul persoanelor defavorizate, adunătură vulgară, bădărană, grosolană, pofticioasă, incultă, leneșă, inconștientă, incapabilă să permită reîncarnarea spiritelor și mersul universal al karmei, fără de care viața și destinul omenesc încetează. Poporul, populația, comunitatea, tribul, familia ce pierde capacitatea de a se reproduce este pe cale de dispariție. Popoarele nu apar și nu dispar cât ai bate din palme, cum fac aplaudacii ce se laudă că altădată o s-o facă și mai lată. Într-adevăr ne-am lățit inconștiența, nu mai ascultăm muzica lui Enescu, Beethoven sau Mozart ci pe Culiță Sterp și ceilalți asemenea lui, care ne-au sterpezit auzul cu banalitățile lor, ne-au murdărit retina cu gesturile lor de nespălați lacomi de bani nemunciți, într-un cuvânt au murdărit omenia, în sensul că nu sunt capabili de creație, ci numai de urlete, obrăznicii, droguri, crime și altele asemenea.
Pe vremea lui Decebal, am fost mult mai aproape de ideea de popor. Apoi ne-am creștinat, adică am intrat în ”Sânul lui Avraam”, de unde, la un moment dat, am crezut că îi putem exila pe urmașii celor ce semnaseră teribilul contract cu Iehova, în care Eminescu n-a crezut niciodată
Atenienii l-au exilat pe Temistocle, Romanii au făcut la fel cu Ovidiu, iar Vintilă Horia (cu Dumnezeu s-a născut în exil) s-a înșelat ca și tânărul Platon, cu a sa Apologie a lui Socrate – social-democratul antichității, cum l-au denumit unii, eminentul reprezentant al cancel-culturii woke, în care, în ciuda celor patru secole ce-i separă, Socrate și Ovidiu sunt la fel de merituoși întru descompunerea societății în care au văzut lumina zilei. Când au depus plângerea lor contra lui Socrate, pe care îl considerau un fel de corupător de minori, Antoniadis și Meletos aveau dreptatea lor, pe care tribunalul și Socrate însuși au sfârșit prin a o recunoaște.
Rămâne de văzut când au încetat atenienii sau romanii să fie cu adevărat popoare, când anume au devenit populații, adică drojdia, mai mult sau mai puțin alterată a unei societății în descompunere.
Nu păsările pier pe limba lor, ci oamenii. Fără îndoială, pe vremea lui Decebal am fost un popor, creștinismul însă ne-a rupt rădăcinile autohtone, fără să ne iudaizeze cu adevărat, jidănindu-ne numai, făcând din popoarele Europei, și altele apoi, tot atâtea populații dezrădăcinate, candidate la o pieire mai apropiată sau mai depărtată, mai confortabilă sau mai violentă, pe cât de meritată, pe atât de rușinoasă. Așa au pierit vechii greci, romani și alții, întâi carapacea politică, apoi a bătut vântul, populația s-a gomorizat și sodomizat. s-a ales praful, cultura s-a dus, natura și-a reintrat în drepturi.
În 1859 eram un popor? Dacă da, cum ne numeam? Grație unui concurs de împrejurări care azi ne ucid ca popor, atunci, la 1859, s-a creat carapacea, carcasa mecanismului statal alogen, care în mai puțin de un secol (între 1866 și 1944) ne-a vindecat de toate iluziile iudeo-pașoptiste. Ca prin minune, cu toate erorile lui, Ceaușescu era animat de intuiția unui popor voievodal, combinată însă cu ideea talmudică, deci dizolvantă a internaționalismului proletaro-avraamic. La Târgoviște, nici el, nici Elena n-au murit ca DACI, nici ca români, ci ca internaționaliști tăiați împrejur la creier, adică fătați în gară, poate ouați, între două trenuri, de vreo bunică, mătușă ori pur și simplu din graviditatea căilor ferate cu Sfântul Duh, pentru că, la avraamizații cerebral, legile naturale încetează să funcționeze, iar adunătura rămâne adunătură, adică nu devine popor, nici măcar populație.
Suntem o adunătură, pe care vânturile vremii deja o împrăștie, iar Șoșoaca și Călin Georgesc vor fi probabil ultimii mohicani ai lui Burebista, Decebal, Basarabilor și Mușatinilor. Cine ar putea împiedica împrăștierea adunăturii valaho-moldave-transilvane ce vrea ”un stat ca afară”?
Ne-am cerut afară? Suntem afară! În afara multor normalități. Afară din adevăr, afară din creație, din omenie! Am fost închiși ca șobolanii, în casele noastre, vom fi dați afară din gospodăriile noastre, fără a avea norocul lui Robinson Crusoe, care a găsit o insulă relativ pustie. De altfel, inSula ar putea fi și nu tocmai salvarea ci, probabil, cea mai rușinoasă cale a pieirii. Deja suntem pe cale de inSulare, suntem înSulați, copiii ne sunt legebetizați, fetele ne sunt lesbianizate. Cine să ne apere? Biserica? Nicio speranță dinspre banda de ierarhi ce ne duc de nas cu zărărelul Raiului dar ne dau pe mâna banditismului vaccinal pe care fericitul tovarăș Patriarh l-a binecuvântat cu ambele mâini, dacă nu și cu picioarele.