Spovedania

– Ei bine, Dumnezeu să te ierte, fiule… Mergi-te cu rugăciune. Și ia aminte cum te porți la biserică. Nu te sui în clopotniță, că-ți vei murdări hainele. Ține minte, cusutul costă trei copeici – m-a mustrat mama, trimițându-mă la spovedit.

– Leagă banii într-o batistă, adăugă tata, cumpără lumânări de trei copeici și să-i dai părintelui un bănuț de 5 copeici pentru spovedanie. Ia seama, să nu fii gură-cască, nu te juca de-a v-ați ascunselea și răspunde-i părintelui cu  conștiința împăcată!

– Bine! am mormăit eu nerăbdător, închinându-mă cu gesturi largi, la icoane.

Înainte de a pleca de acasă, am făcut o plecăciune la picioarele părinților și am zis:

– Să mă iertați, pentru numele lui Hristos!

În stradă se aude un clinchet, drumul e scăldat de un apus de soare auriu, șuvoaiele înzăpezite curg ropotitoare, în copaci se așază sturzi, primăvara căruțele trosnesc, iar zăngănitul lor cadențat se aude până hăt departe.

David, grădinarul, sparge gheața cu o cazma care sună așa bine lovindu-se de piatră.

– Ce cauți îmbrăcat așa, ca un filfizon? – mă întreabă David cu un glas neobișnuit, nu posac ca de obicei, ci limpede și vioi, parcă limpezit de vântul de primăvară.

– La spovedanie! – i-am răspuns eu plin de importanță.

– Bună dimineața, bună dimineața, dar să nu uiți să-i spui părintelui că mă strigi „mucenicul cu mătura”, zâmbi larg grădinarul. La care eu am bombănit: Bine!

Prietenii mei, Kotka Liutov și Urka Dubin, fac bărci din coji de ouă într-o baltă și construiesc un baraj din cărămizi.

Nu a trecut mult timp de când Urka a lovit-o pe sora mea mai mică și tare aș vrea să mă duc la el și să-l pălmuiesc, dar îmi amintesc că astăzi este ziua spovedaniei și să te bați e păcat. Trec pe lângă el tăcut, cu o privire încruntată.

– Uită-te la tine Vaska, ce te-ai fandosit! răspunde Kotka în batjocură. – Cu haină nouă… încălțat cu cizme ca o pisică… pantofi lăcuiți, dar fața vrednică de milă!

– Și tatăl tău încă îi datorează lui tata cincizeci de ruble! îi răspund printre dinți și pășesc încet pe scândurile de lemn, numai ca să nu-mi împroșc cu noroi cizmele lăcuite. Kotka nu se lasă și strigă după mine cu o voce răstită și răutăcioasă.

– Pantofi cu tocuri!

O, cu câtă plăcere i-aș fi tras un șut în fund pentru ocara asta! Neisprăvitul se fălește că tatăl lui este cârnățar, pe când al meu e cizmar… Cizmar, da, dar nu unul oarecare! Face cizme pentru târgoveți și părinți diaconi, nu niște oareșcare.

Răsună clopotele triste din Postul Mare.

– O să-i arăt eu lui Kotia după spovedanie! – îmi trece prin gând, în timp ce mă apropii de biserică.

Gardul bisericii. Ulmi aspri și mesteceni acoperiți cu mușchi. O bancă lungă și verde, scăldată în soarele fumuriu al serii, pe care stau credincioșii veniți la spovedanie, așteptând să înceapă „Pavecernița Mare”. Din turla clopotniței se aud glasurile copiilor care zburătecesc porumbeii bisericii. Cineva mă vede de la înălțime și mă strigă:

– Uah-ah-ah-ah-ah! Ia uitați-vă aici!

E ca și cum n-aș auzi, dar tare aș vrea să urc scările vechi și scârțâitoare ale clopotniței, să trag clopotul, să contemplu cu respirația tăiată orașul împrăștiat, să privesc amurgul subțire de turcoaz care învăluie pământul spre seară și să ascult cum se sting și se risipesc zgomotele înserării.

– Mi s-au murdărit hainele și cizmele noi! am oftat eu. Nu e bine să porți haine nou-nouțe.

– Și așa, dragii mei, în acel pustiu, se nevoiau trei sfinți bătrâni – le povestea unchiul Osip, paznicul cimitirului, credincioșilor veniți la spovedanie. Se rugau, posteau și munceau… da… munceau… Și în jur era numai deșert…

Ascult cu luare-aminte cuvintele unchiului Osip și îmi închipui deșertul, nu știu de ce, ca pe un cer fără nori.

– Vaska! Și tu te spovedești? – se aude vocea răgușită a lui Vitia.

Mă uit la el cu mânie. Ieri am pierdut la joc trei copeici pe care mi-i dăduse mama să cumpăr săpun de rufe, și asta m-a băgat în bucluc.

– Hai să ne jucăm de-a capul și pajura, vrei? – mă îndeamnă Vitia, fluturându-mi pe la nas bănuțul lui de cinci copeici.

– Eu nu mă mai joc cu tine pentru că tu trișezi mereu!

– Și astfel, cei trei bătrâni s-au dus într-o cetate să-l vadă pe omul cel drept, continuă unchiul Osip.

Mă uit la barba lui lungă și căruntă și mă gândesc: „Dacă unchiul Osip n-ar bea, negreșit ar fi un sfânt…”

Vecernia Mare. Spovedanie. Întuneric greu și înmiresmat. Privirea aspră a preotului cu ochelari întunecați pătrunde drept în suflet.

– Ei bine, iar ai luat zahăr pe furiș, fără să întrebi? – mă întreabă el cu blândețe.

Temându-mă să mă uit la preot, îi răspund cu o voce șovăielnică:

– Nu… avem o poliță înaltă!…

Și când m-a întrebat: „Ce păcate ai făcut?”, mi-am amintit deodată, după o lungă tăcere, un păcat mare. Doar gândul la el îmi dădea fiori calzi și reci.

– Păi, am răspuns îngrijorat, preotul va afla despre acest păcat și mă va alunga de la spovedanie, iar mâine mă va opri de la Sfânta Împărtășanie…

Și mi s-a părut că am auzit un bărbat cu păr negru, șoptindu-mi la ureche: Pocăiește-te!

Mă mut de pe un picior pe altul. Gura mi se încleștează și vreau să plâng cu lacrimi amare, de pocăință.

– Părinte… am rostit printre hohote de plâns: Am… am… mâncat… cârnați în Postul Mare! Mi-a dat Vitia. N-am vrut… dar i-am mâncat!…

Părintele zâmbi, se aplecă asupra mea cu reverenda sa neagră, învăluită în fum de tămâie, și rosti niște cuvinte mari și luminoase.

Plecând de lângă analog, mi-am amintit dintr-odată de cuvintele lui David, grădinarul, și m-am amărât din nou. Am așteptat până când părintele a sfârșit de spovedit pe cineva și m-am apropiat iarăși de el.

– Ce s-a întâmplat?

– Părinte, mai am un păcat. Am uitat să-l spun… I-am poreclit pe grădinarul David „mucenicul cu mătura”…

Și, primind iertarea și de acest păcat, am trecut prin biserică, cu inima senină și ușoară, zâmbind către nicăieri.

Acasă stau tolănit în pat, învelit cu o haină din blană de miel și, printr-un somn ușor și străveziu, îl aud pe tata cum își coase cizmele, fredonând încetișor, cu armonii de odinioară: „Pe valul mării, care a tăinuit vremurile de demult”. Iar afară, pe fereastră, se aude zgomotul unei ploi jucăușe, de primăvară…

Am visat că eram în raiul lui Dumnezeu. Heruvimii cântau. Florile râdeau. Se făcea că eu și Kotia stăteam întinși pe iarbă, ne jucam cu merele coapte ale raiului și ne ceream iertare unul altuia.

– Iartă-mă, Vasia, că ți-am zis „tocul cizmarilor”!

– Și tu să mă ierți, Kotia, că te-am făcut tigaie!

Iar în jur e raiul lui Dumnezeu și o bucurie negrăită!

Fragment din volumul „Povestiri rusești de Paști” apărut la editura Contra Mundum.