Nebunia dizidenței: despre folosirea psihologiei ca armă

„O inițiativă politică a Washington-ului îi va trimite pe inamicii politici în azilele psihiatrice” suna un titlu recent de pe pagina de Substack a lui Kurt Nimmo.

Proiectul de lege în cauză, inițiativa de lege 1333 a legislativului din statului Washington, se referă la „Înființarea comisiei împotriva extremismului domestic violent” ar avea efectul, potrivit criticilor săi, de a „criminaliza gândirea și exprimarea liberă sub umbrela unei categorii inventate de infracțiuni numite extremism domestic violent”, și care ar permite procurorului general al statului Washington să „urmărească penal unele persoane pentru exprimare și discurs, mai degrabă decât pentru acte de violență”.

Deși nu există nimic în proiectul de lege în sine care să sugereze că „dușmanii politici” ai statului vor fi trimiși în „azile de psihiatrie”, ideea că psihologii și psihiatrii ar putea fi cooptați într-o astfel de „comisie de extremism violent domestic” pentru a diagnostica dizidenții politici cu o formă de tulburare psihică nu este una deplasată.

De fapt, se dovedește că există o lungă și îngrijorătoare istorie a psihiatriei folosite ca armă pentru a-i reduce la tăcere pe dușmanii declarați ai statului. Și mai alarmant, evenimentele recente au demonstrat că – departe de a fi o relicvă a trecutului – prezentarea disidenței politice drept un comportament patologic devine mai răspândită ca oricând.

Vremurile cele rele de altădată

Istoria psihologiei este, într-o mare măsură, istoria pedepselor crude și neobișnuite aplicate de conducători dizidenților politici.

Faptul că psihologia a reprezentat întotdeauna o armă convenabilă pentru clasa conducătoare împotriva disidenților poate părea ca o observație controversată la prima vedere. Dar exact asta ne spun cele mai generaliste surse… când vorbesc despre dușmanii stabilimentului.

În 1983, spre exemplu, doctorului Walter Reich i s-a acordat un spațiu generos în New York Times pentru un articol stufos intitulat „Lumea psihiatriei sovietice”. După ce a raportat că congresul din 1977 al Asociației Mondiale de Psihiatrie din Hawaii a votat pentru a condamna „abuzul sistematic al psihiatriei în scopuri politice în U.R.S.S”. Reich folosește cea mai mare parte a articolului său de 6.000 de cuvinte pentru a contrasta abordarea americană a sănătății mintale – în care „tratamentul psihiatric a devenit suficient de acceptat în ultimele decenii pentru ca persoanele aflate în suferință emoțională să-l dorească” – cu abordarea sovietică – în care „nevoia de îngrijire psihiatrică este mai probabil să fie percepută ca un motiv de rușine pentru pacient”.

Sovieticii, spune el, au luat studiul respectabil al minții umane și l-au transformat într-o armă, un instrument de opresiune politică. Desigur că Reich nu se înșela. Ororile sistemului psihiatric sovietic — în care disidenții politici erau diagnosticați în mod uzual cu „schizofrenie lentă”, în care spitalele de psihiatrie erau folosite ca închisori temporare în timpul perioadelor de protest, iar rebelii supărători erau ținuți în comă indusă medical sau în stări catatonice cauzate de droguri pentru perioade lungi de timp – au fost bine documentate de numeroase surse mainstream, atât populare, cât și academice.

Adesea însă din acest acest tip de analiză sunt excluse abuzurile oribile pe care psihiatrii din Occident le-au provocat pacienților lor în numele securității statului.

De exemplu, în timp ce cărțile de istorie condamnă pe bună dreptate ororile programului nazist de sterilizare eugenică, ele explorează arareori rădăcinile acestui program. După cum se dovedește, aceste rădăcini s-au aflat în Institutul de Antropologie, Ereditate Umană și Eugenie Kaiser Wilhelm, care a fost finanțat de Fundația Rockefeller.

De fapt, primul profesor de psihologie american, James McKeen Cattell este cel care a ajutat de la bun început la aducerea pseudoștiinței eugeniei în America. După ce s-a împrietenit cu Francis Galton, părintele eugeniei, în timpul unei călătorii în Anglia în 1887, Cattell s-a întors în SUA entuziasmat de idee. Mai târziu, el i-a scris o scrisoare elogioasă lui Galton: „Aici în America vă urmăm sfatul și exemplul”.

Încă mai devreme în istorie, Benjamin Rush – unul dintre părinții fondatori ai Statelor Unite și omul recunoscut oficial de către Asociația Americană de Psihiatrie (APA) drept „părintele psihiatriei americane” – a avut contribuții timpurii la folosirea psihiatriei ca armă prin inventarea unei serii de tulburări mentale prin care a definit disidența ca și comportament patologic. Cea mai notabilă dintre aceste tulburări inventate a fost „anarchia„, un tip de nebunie pe care Rush a definit-o ca fiind „un exces al pasiunii pentru libertate”, care „nu poate fi îndepărtat în mod rațional, nici temperat de către guvern”.

Ucenicul lui Rush, fizicianul și criticul tranșant al teoriei germenilor Samuel Cartwright, nu s-a lăsat mai prejos și și-a adus contribuția la acest domeniu prin inventarea unei tulburări numite „drapetomania, sau boala care îi face pe sclavii negri să fugă din captivitate„.

Da, istoria psihiatriei este plină de exemple de disidenți politici, populații rebele sau alți „indezirabili sociali” etichetați ca nebuni și trimiși la casa de nebuni … sau și mai rău.

Dar asta a fost atunci, mulți ar fi înclinați să argumenteze. Acum trăim alte timpuri. Cu siguranță psihiatria nu mai este folosită pentru a suprima disidența, nu-i așa? …

Vremurile cele rele de astăzi

. . . Ba bine că este! Și nu mă refer doar la represiunea psihiatrică dintr-o dictatură înapoiată și rea, precum Rusia. (Deși, sigur că există și asta.)

Nu, încă o dată, Occidentul „liberal”, „luminat”, „liber și democratic” este deschizătorul de drumuri în folosirea psihiatriei împotriva maselor. Criticii au pus mult timp sub semnul întrebării influența pe care marile companii farmaceutice (Big Pharma) au avut-o în presiunile asupra Asociației Americane de Psihiatrie – APA pentru a diagnostica tot mai mult comportamente ca fiind „anormale” pentru a prescrie intervenții farmaceutice unui procent din ce în ce mai mare al publicului.

Dar și mai îngrijorător este modul în care această creștere a numărului rețetelor pentru antipsihotice a fost justificată – prin inventarea unei noi „tulburări mentale” numită Tulburarea Opoziționismului Provocator (ODD).

În 2012, Arhivele de Psihiatrie Generală au raportat că între 1993 și 2009, a crescut de șapte ori numărul copiilor cu vârsta de 13 ani și mai tineri cărora li s-au prescris antipsihotice și că tulburările de comportament perturbator, cum ar fi ODD și CD, au fost cele mai frecvente diagnostice la copiii tratați cu antipsihotice, reprezentând 63% dintre cei tratați.

Dar eticheta patologică aplicată celor care dau semne de „opoziționism provocator” nu se limitează la copii. Psihologul clinician Bruce Levine, care a petrecut zeci de ani trăgând semnalul de alarmă cu privire la modul în care profesia sa este folosită pentru a reprima disidența politică legitimă, observă, de asemenea, citând propria sa experiență clinică:

„Dintre persoanele cu care am vorbit și care au fost diagnosticate anterior cu boli psihice, sunt uimit de câți dintre ei, în raport cu populația generală, sunt în esență anti-autoritari. Ghinionul lor este că profesioniștii care i-au diagnosticat nu sunt.”

Dar dacă este adevărat că studiul minții a devenit o armă și că acea armă este îndreptată împotriva celor care văd conspirația, întrebarea evidentă devine atunci …

Cine a încărcat această armă?

În octombrie 1945, George Brock Chisholm – omul care avea să devină primul director general al Organizației Mondiale a Sănătății și omul care a ajutat la creearea Federației Mondiale pentru Sănătate Mintală – a ținut o prelegere incredibil de sinceră în care și-a prezentat planurile de a conduce profesia de psihiatrie într-o direcție nouă și îndrăzneață.

Publicată în 1946 sub titlul „Restabilirea psihiatriei pe timp de pace„, prelegerea include o proclamație conform căreia psihiatrii ar trebui să își asume responsabilitatea de a scăpa definitiv populația de conceptele de bine și rău: „Dacă umanitatea trebuie să fie eliberată de povara zdrobitoare a binelui și răului, psihiatrii trebuie să fie aceia care își asumă responsabilitatea inițială. Aceasta este o provocare care trebuie dusă la îndeplinire”.

Poate deloc surprinzător, apelul la acțiune al lui Chisholm a fost preluat de armata britanică. „Provocarea” de a „elibera umanitatea” de „povara zdrobitoare a binelui și răului” a fost preluată de psihiatrul militar britanic colonelul John Rawlings Rees, primul președinte al Federației Mondiale de Sănătate Mintală din Chisholm și președinte al infamului Institut Tavistock din 1933 până în 1947.

După cum a explicat publicația The Campaigner într-un expozeu despre Tavistock publicat în 1978: „Tema întregii activități cunoscute a lui Rees este dezvoltarea utilizărilor psihiatriei ca armă a clasei conducătoare”. Această activitate, detaliază articolul, a inclus consilierea superiorilor lui Rees cu privire la modul în care „pot reuși să structureze în mod adecvat situația unui individ sau a unui grup stresat, victima (victimele) poate fi indusă să dezvolte singură un tip special de „formare de reacție” prin care ajunge „în mod democratic” tocmai la atitudinile și deciziile pe care dictatorii ar dori să le forțeze asupra sa”.

Cu alte cuvinte, activitatea lui Rees s-a axat pe metoda problemă-reacție-soluție de control social în masă cu care cititorii Corbett Report se vor fi familiarizat până acum. Prin urmare, nu ar trebui să fie o surpriză să aflăm că cercetările lui Rees au influențat puternic operațiunile unui tânăr serviciu de informații în devenire care se forma atunci în Statele Unite: Agenția Centrală de Informații (CIA).

Într-adevăr, CIA a fost întotdeauna interesată de folosirea psihiatriei ca armă pentru a garanta succesul operațiunilor lor sub acoperire. De fapt, CIA chiar face publicitate în mod deschis unor oportunități de locuri de muncă pentru psihiatri pentru a „asista misiunea CIA acolo unde aceasta se intersectează cu probleme psihiatrice și comportamentale mai generale.”

Dar când majoritatea oamenilor se gândesc la CIA și la psihiatrie ca armă, se gândesc la MKUltra și la controlul minții. După cum admite chiar și articolul Wikipedia pe această temă, „Proiectul MKUltra” al CIA a fost „un program ilegal de experimentare umană conceput și întreprins de Agenția Centrală de Informații a SUA (CIA), menit să dezvolte proceduri și să identifice droguri care ar putea fi utilizate în interogatorii pentru a submina indivizii și a forța mărturisirile prin spălarea creierului și tortura psihologică”.

Deși MKUltra „s-a încheiat oficial” după expunerea sa în anii 1970, CIA nu a încetat să angajeze psihiatri pentru a găsi modalități noi și inovatoare de a-și chinui psihologic adversarii.

În mai 2002, Martin Seligman, un influent profesor american de psihologie și fost președinte al Asociației Americane de Psihologie, a ținut o prelegere la Baza Navală din San Diego, explicând modul în care cercetările sale ar putea ajuta personalul american să „reziste torturii și să se sustragă interogatoriilor reușite de către capturatorii lor”.

Printre cei circa o sută de oameni prezenți la acea prelegere s-a numărat și un fan deosebit de entuziasmat al lui Selgiman: dr. Jim Mitchell, un pensionar militar și psiholog contractat pentru a oferi servicii de instruire CIA-ului. Deși Seligman habar nu avea despre asta la acea vreme, Mitchell a fost – după cum știm acum – unul dintre arhitecții-cheie ai programului de tortură ilegală al CIA.

Firește, interesul lui Mitchell pentru discursul lui Seligman nu avea legătură cu modul în care ar putea fi aplicat pentru a ajuta personalul american să depășească neputința învățată și să reziste torturii, ci mai degrabă modul în care ar putea fi folosit pentru a induce neputința învățată într-o țintă CIA și a spori tortura. După cum s-a dovedit, teoria lui Mitchell (că „producerea de neputință învățată într-un subiect interogat de Al-Qaeda ar putea asigura că el va respecta cerințele capturatorului său”) era falsă. Interogatorii mai experimentați s-au opus la acea vreme, menționând că tortura nu ar face decât să determine un prizonier să spună ce vrea capturatorul său, nu ceea ce știe.

Ceea ce nu au înțeles acești interogatori a fost că extragerea de mărturisiri false de la deținuți era de fapt scopul programului de tortură al CIA. La urma urmei, „confesiunile” extrase sub tortură au fost cele care au ajuns să formeze esența Raportului Comisiei 9/11, în care un sfert din toate notele de subsol ale raportului au derivat din mărturii obținute sub tortură.

Și ce-i mai rău urmează …

Da, de la experimente de control al minții, la programe de tortură, la spălarea creierului și lobotomizare, nu există nici o îndoială că guvernele, structurile militare și agențiile de informații ale fiecărei națiuni majore au dedicat resurse considerabile pentru folosirea psihiatriei ca armă în cursul secolului trecut.

Dar, după cum se dovedește, una dintre cele mai simple și mai ușoare tehnici de control al disidenței este pur și simplu să o descrii ca pe un comportament patologic. După cum începem să vedem, simpla declarare a rezistenței la status quo ca fiind o formă de tulburare mentală poate fi un instrument excepțional de puternic pentru reducerea la tăcere a opoziției.

Sursă: https://corbettreport.substack.com/p/dissent-into-madness-the-weaponization