O alăturare nedorită

Absurditatea nu este un factor nou în treburile oamenilor, dar pare să fie din ce în ce mai predominantă în societatea occidentală odată cu vasta expansiune a învățământului universitar. De multe ori nu știi dacă să te așezi jos ca să nu cazi de râs, sau să te urci sus  pe cel mai apropiat acoperiș pentru a-ți lua zilele. Horace Walpole spunea ca viata este o tragedie pentru cel care simte si o comedie pentru cel care gândește. Pentru cei care simt și gândesc – sau poate ar trebui să spun gândesc și simt – este o tragicomedie.

Povestea anexei moderne la clădirea Pusey House din Oxford este o ilustrare a acestui punct. La numai trei ani după ce a fost finalizată și inaugurată, a trebuit să fie închisă pentru că se crăpa, dar nu de râs. La momentul inaugurării, a fost elogiată de suspecții de serviciu ca fiind „inovativă” în termeni de design, dar avem suficientă experiență în inovațiile întreprinse de către arhitecții britanici moderni pentru a ști că acest cuvânt înseamnă, în vocabularul lor, urât, disfuncțional și ameliorabil numai prin demolare. W.B Yeats a fost un vizionar în arhitectură când a spus că lucrurile se desfac și că centrul nu le mai poate ţine.

Noua clădire a fost proiectată ca o extensie a Casei Pusey, și bineînțeles că arhitecții s-au simțit obligați să-și demonstreze originalitatea: ferească Dumnezeu să ia vreo lecție de la predecesorii lor ignoranți. Este deopotrivă surprinzător și deprimant să realizezi că vechea clădire a Casei Pusey, care este frumoasă, nici nu e atât de veche. A fost finalizată în 1918, iar o grațioasă capelă gotică a fost adăugată nu mai târziu de 1939. Cazurile de incompetență radicală, atât tehnică cât și estetică, sunt relativ tardive, dar au acum o evoluție galopantă.

În apărarea sa, Consiliul municipal al orașului Oxford a refuzat inițial să acorde permisiunea de construire a extinderii, din motive evidente: clădirea propusă nu era în armonie cu ceea ce exista deja și era o monstruozitate. Societatea Victoriană s-a opus, de asemenea. Oxford este, desigur, una dintre cele mai remarcabile colecții de frumuseți arhitecturale din lume, dar practic fiecare construcție din ultimii șaptezeci de ani a diminuat această frumusețe, adesea în mod semnificativ, iar cea mai mare parte din ceea ce a fost construit în ultimii ani este nu doar urât, ci absolut hidos, un fel de rană pe retină.

Din păcate, decizia consiliului a fost într-un final respinsă, inclusiv de către oameni a căror singură sarcină era să păstreze patrimoniul artistic al țării. Trăim însă într-o lume a nouvorbei, în care conservarea patrimoniului înseamnă de fapt distrugerea patrimoniului. Când astfel de oameni spun despre o clădire că este „ingenioasă și de succes” (așa cum au făcut-o), puteți fi siguri că este nepotrivită și inutilă.

„La scurt timp după ce clădirea a fost complet finalizată”, se arată într-un comunicat emis de proprietarii săi, Colegiul St. Cross, „s-a descoperit că întăriturile din beton armat din jurul ferestrelor începuseră să se deterioreze…. A devenit clară necesitatea înlocuirii lor „.

Arhitecții au dezavuat, desigur, orice responsabilitate. Ei doar au proiectat clădirea și nu au avut nimic de-a face cu modul în care aceasta a fost construită. Au spus că nu e nimic în neregulă cu proiectul lor – în afară de urâțenia lui, desigur, care este doar în ochii privitorului și, prin urmare, în întregime subiectivă. În ceea ce-i privește pe constructorii a căror execuție a lăsat atât de mult de dorit, între timp au dat faliment, așa că nimeni nu poate fi tras acum la răspundere. Necesitatea de a înlocui întăriturile ferestrelor la costuri prohibitive atât de curând după finalizarea proiectului va stimula, desigur, economia de manieră keynesiană, crescând cererea de beton și contribuind astfel la prevenirea recesiunii în aceste vremuri dificile. Totul, prin urmare, este în slujba binelui comun, pentru cea mai bună dintre toate lumile posibile. Nimeni nu este de vină pentru nimic, cu excepția, eventual, a celor protejați de legile falimentului.

Există, inutil să menționez, și o interpretare mai puțin optimistă a acestui fiasco: că el ne relevă, la scară mică, starea națiunii și chiar a însăși civilizației noastre, pentru că dezvăluie incompetența, prostia și distructivitatea multistratificate – ca niște capete de hidră – răspândite în prezent.

Mai întâi a fost incompetența arhitecților acestei clădiri; apoi a urmat incompetența celor care au avut puterea de decizie și au îngăduit ca această clădire să fie construită; apoi a urmat incompetența celor care chiar au construit-o și care, fără îndoială, din lăcomie, s-au zgârcit la materiale; apoi a urmat incompetența celor însărcinați să se asigure că specificațiile au fost îndeplinite și că proiectul a fost corespunzător construit. Finalmente, vorbim despre incompetența universității în sine, care a permis sau a cerut purtătorului său de cuvânt să spună: „A fost nevoie de timp pentru a găsi o soluție permanentă la problemele cu întăriturile ferestrelor; dar cu toate acestea, mergând mai departe, universitatea așteaptă cu nerăbdare să se poată bucura pentru mulți ani de acum încolo de clădirea West Wing a colegiului St. Cross.” Nicio organizație care a angajat o astfel de persoană pentru a-și reprezenta opiniile în fața publicului nu ar putea fi suspectată de a avea capacitatea de a lua decizii cu un minimum de competență. Însăși cuvântul problemă este înșelător și este folosit pentru a acoperi sau a minimiza o multitudine de neajunsuri – trecute, prezente și viitoare – și pentru a invoca impersonalitatea în raport cu acțiunile și deciziile umane.

Nu pot să pun degetul pe motivul pentru care a ajuns să existe o astfel de concatenare a diferitelor forme de incompetență – o intersecționalitate a acestora, dacă doriți. Niciodată nu am avut o populație atât de educată, sau cel puțin cu o educație atât de extinsă ca durată; și totuși suntem incapabili de ceea ce ar trebui să fie o sarcină simplă, adică extinderea unei clădiri, astfel încât să fie deopotrivă funcțională și să nu fie o pată pe peisajul urban. Când spun că este simplu, nu vreau să spun că aș putea să o fac eu însumi; nu este necesar să o pot face eu însumi pentru a avea dreptul la critică.

Din păcate, adevărata întrebare este nu dacă aș putea-o face mai bine, ci dacă aș putea-o face mai prost?

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea” apărut la Editura Contra Mundum

Sursă: https://www.takimag.com/article/unwelcome-addition/