Și animalele

Primele care au aflat cu mirare că Hristos a înviat, au fost râmele. Acestea le-au spus cârtițelor, care aveau deja și ele o bănuială, cârtițele au vorbit cu șoarecii de câmp, iar acești șoricei ies foarte des din găurile lor: de la ei au aflat popândăii și iepurii. Curând, în felul acesta, vestea a devenit cunoscută întregului regat al animalelor. Animalele nu vorbesc între ele prin cuvinte, ci comunică într-un fel cu totul diferit, și, în plus, atât de rapid și de precis, că veștile se răspândesc între ele, pe tot pământul, mai repede decât prin telegraf.

Așa că, atunci când a înviat Hristos, animalele au început îndată să vorbească în felul lor. Mai întâi, ele au fost pur și simplu nedumerite,  căci s-a întâmplat pentru prima oară un astfel de eveniment; însă, de îndată ce s-a lămurit că după învierea lui Hristos, vor învia și oamenii, animalele s-au întristat și s-au supărat foarte tare. Oamenii vor învia, însă despre animale nu se știa nimic.

Ele au început să se adune în grupulețe mici, mai ales în noaptea când oamenii prăznuiesc Învierea lui Hristos; comentau între ele și discutau. Multe se înfuriau.

Odată, demult, s-au adunat câteva în Noaptea de Înviere și au început iarăși a se plânge una alteia.

–        Ce înseamnă asta, de fapt, spuse un cal bătrân. Te zbați, te zbați întreaga viața, omul te folosește ca să se deplaseze, apoi mori și s-a terminat. Iar dacă moare omul – atunci el învie, de parcă nu s-a întâmplat nimic, și va trăi din nou. Înainte era mai bine: el mergea călare, tu îl duceai, oricum ar fi fost, muream la fel, același sfârșit era și pentru el, și pentru mine. Dar acum, pur și simplu, nu mai am puteri să rabd.

La adunare a fost și o găină bolnavă. I se încovoiase gâtul pentru că mai demult un cățel mare s-a aruncat asupra puilor ei, ea s-a repezit să-i apere și cățelul a mușcat-o de gât.

–        Da,  spuse găina. Dacă se întâmplă ceva cu noi, atunci s-a terminat. Nu mai avem ce aștepta. Unul dintre fiii mei, pe care l-am salvat din gura câinelui, a fost tăiat și mâncat mai târziu de către oameni. Și totuși ei vor învia. Dar fiul meu nu va învia, eu nu-l voi mai vedea niciodată. Și eu voi dispărea.

Câinele a fost și el prezent la adunare și începu să bălmăjească, cerându-i iertare găinii: că el fusese tânăr pe atunci, nu știa, că a vrut doar să se joace cu puii. Iar în ceea ce privește oamenii…

Dar câinele fu întrerupt de măgar:

–        În ceea ce privește oamenii, spuse el, este uimitor cât de proști, cât de molatici, grei de cap și orbi pot să fie! Și totuși, lor li se cuvine să învie. Noi, animalele, nu știm prea multe,  dar să nu înțelegi și să nu vezi nimic, așa ca oamenii – e chiar straniu. De exemplu, noi vedem îngerii, iar ei nu îi văd absolut deloc.

–        Oare, într-adevăr nu-i văd? întrebă cu mirare pisica.  Ești convins de asta?

–        Cum să nu! Copiii oamenilor, cei mai mici, îi văd, însă de cum încep să vorbească puțin, își pierd orice vedere. Gândiți-vă! Străbunica mea l-a dus odată pe un om – Valaam îl chema – cu nu știu ce treabă îndoielnică. Mergea pe ulicioară și un înger îi îngrădi calea. Omul nu a văzut. Și încă ce om, era socotit proroc! Străbunica mea văzu îngerul și bineînțeles că se opri. Doar nu era să calce pe înger! Iar proorocul se năpusti să o bată. S-a ajuns până acolo, încât străbunicii mele i-a fost îngăduit în chip de pogorământ să-i spună proorocului, prin cuvinte omenești, că acolo stătea un înger și nu o lăsa să meargă mai departe. Nu, ei nu văd nimic!

Toate animalele au fost foarte mirate, pentru că ele vedeau foarte clar îngerii, acolo unde apăreau ei. În Noaptea Luminată a Învierii lui Hristos, aceștia coborau în cete pe pământ, iar uneori se ivea și câte unul singur. O pasăre tânără îl observă chiar atunci pe unul care zbura deasupra pădurii și întoarse spre el gâtișorul ei roșu.

Îl avea roșu fiindcă se trăgea dintr-un neam de păsărele sure, ce zburaseră deasupra crucii pe care a fost răstignit Hristos. Aceste păsări s-au străduit să scoată cu ciocurile lor cuiele bătute în mâinile Lui, iar sângele Mântuitorului a stropit gâtișoarele lor. De atunci au început să le crească acolo pene roșii.

–        Ascultați, spuse privighetoarea cu gât roșu. De ce ne tot certăm și ne chinuim? Timpul trece. De ce nu îl întrebăm pe înger? Demult trebuia să-l întrebăm. Iar noi răbdăm, și răbdăm… Să-l lăsăm pe el să ne spună de ce suntem obijduite! Voi zbura după el și îl voi chema!

Toate animalele și-au dat seama că așa este bine și s-au mirat că nu le trecuse asta prin minte mai demult. Însă nu a fost nevoie să zboare după înger. El se opri singur deasupra lor în acea clipă, de parcă auzise unde este chemat. Se lăsă încet pe pământ, plutind pe aripile mari ce sclipeau de lumină, apoi și le strânse și se așeză între animale, pe o piatră mare, acoperită de mușchi.

Acestea nu s-au speriat, doar s-au rușinat puțin. Nu le-a fost dat să vorbească de prea multe ori cu îngerii. Iar acum era vorba despre o problemă foarte importantă – problema vieții lor.

• Hristos a înviat! spuse, în sfârșit, câinele.

Îngerul răspunse cu seriozitate și bucurie:

–        Adevărat a înviat!

–        Iată, oamenii vor învia după El, dar noi vom învia? suspină vulpea flămândă și își împreună rugător lăbuțele.  Vom învia?

Atunci animalele au prins a vorbi toate deodată în felul lor: nu înțelegeau prin ce sunt oamenii mai buni decât ele și de ce lor le este dat să învie.

Pisica strânse chiar din umeri.

–        Ei sunt nesuferiți, proști și răi, spuse ea. Dar, de fapt, și animalele sunt toate proaste și nesuferite. După mine, să fiu sinceră, mai bine nu ar învia nici animalele. Bine ar fi să trăiesc eu veșnic, iar de ceilalți puțin îmi pasă. Oamenii sunt niște nulități absolute. Mai și îndrăznesc să învie!

Atunci se întâmplă ceva neașteptat. De îndată ce pisica spuse toate acestea, câinele se năpusti lătrând asupra ei, uitând de înger. Lătra, aproape înecându-se, tremurând din tot corpul, încât se înțelegea cu greu ce vrea să spună.

–        Eu nu pot așa! răcnea acesta. Nu pot! Eu sunt câine, cățel, și oamenii deseori nu mă înțeleg,  și voi muri sub un gard, dar, totuși, vreau să învie măcar oamenii dacă noi nu vom învia! Las` să învie, dragii de ei!  Eu voi muri, dar tot îi voi iubi, căci pe cine voi putea eu să iubesc, dacă ei vor muri de tot?

Găina bolnavă prinse a se tângui:

–        E adevărat! Și eu gândesc așa! Doar că nu despre oameni! Eu mă gândesc la fiul meu: eu pot să mor, numai el să fie viu! Pe cine aș putea să iubesc eu, dacă el nu va fi?

Atunci îngerul zâmbi pe neașteptate. Începu să răspândească lumină; pe cer apăruseră stâlpi de raze luminoase. Animalele au tăcut, unele s-au ghemuit, privindu-l pe înger. Încă nu înțelegeau. Va spune oare ceva?

Și îngerul vorbi – nu prin cuvinte, sau poate și prin cuvinte – dar în așa fel, încât toate animalele îl înțeleseră. El spuse:

–        Animalelor, voi animalelor! Ce mai vreți să aflați, când deja știți și singure totul? Despre ce mă întrebați?

Cățelul dădu din coadă și rosti sfios:

–        Cum să spun… Noi vom învia sau nu?

Îngerul zâmbi din nou.

–        Tu știi singur, spuse el. Tu singur ai spus că vrei să iubești mereu. Dragostea nu moare niciodată. Dacă iubești, înseamnă că vei învia. Și tu, găino. Îl iubești pe fiul tău – atunci vei învia, ca să-l iubești mai departe.

Cățelul linse încetișor vârful unei aripi a îngerului și spuse:

Dar, pisica, înseamnă că nu va învia? Îmi este milă de ea. Este pur și simplu proastă.

Ochii tuturor animalelor se îndreptară, plini de compătimire, spre pisică. Ea se chirci, îi era frig și rușine, parcă. Și teamă, deși o făcea pe curajoasa.

Deodată văzură toți cum cete întregi de îngeri zburau jos, sub nori, luminându-i. Zburau și cântau: „Hristos a înviat!” Vulpea își ridică boticul, privind, măgarul privea, lăsându-și urechile în jos, priveau și calul, și găina, și câinele – toți. Privea și pisica, îngustându-și ochii, nu reuși să se abțină. Și chiar dacă ea nu iubea încă pe nimeni, totuși începu să nădăjduiască.

Toate animalele, chiar și cele mai neroade și mai rele, chiar dacă nu înțeleseseră încă nimic, priveau și ascultau. Brusc, simțiră o dată pentru totdeauna cu făpturile lor vii, că nu sunt nedreptățite prin nimic, că Hristos a înviat nu doar pentru oameni, ci și pentru ele, necuvântătoarele. Și s-au bucurat animalele.

Îngerul se ridică de pe piatră și zâmbi încă o dată. Își întinse aripile sale mari-mari, așa încât ele acoperiră toate lighioanele care se aflau acolo, apoi zbură în sus, după ceata fraților săi ce urcaseră în zbor, cântând despre învierea din morți a lui Hristos.

Traducere din limba rusă de Angela Munteanu Voicilă

Povestirea face parte din volumul „Povestiri rusești de Paști”, apărut la editura Contra Mundum.