Sudul tragic

06/04/2023    |   de Joseph Pearce

În cursul unei vizite recente făcute unor prieteni din Tennessee, am dat peste un articol dintr-un ziar local, care nu era altceva decât vitriol împotriva rolului jucat de Sud în Războiul Civil. Rareori am văzut un articol atât de arțăgos, rău, negativ și lipsit de compasiune. Ca să vă faceți o idee despre duhul în care era scris, să vă spun doar că autoarea descria Confederația Statelor din Sud drept „cea mai mare organizație teroristă pe care a cunoscut-o țara noastră”.

Autoarea, care se autodescrie drept „o fată din Tennessee”, îi ia în derâdere pe cei care mai au vreo simpatie pentru Sudul istoric, sugerându-le „să treacă peste asta”. „Dacă vreau să-mi reamintesc că sunt din Sud, mănânc o oală cu fasole la cină. Iar dacă vreau să mă mândresc cu originile mele din Tennessee, port tricoul echipei de fotbal locale”. Așadar, pentru această tânără modernă din Tennessee, nu e nimic de mândrie în Sud cu excepția mâncării și a sportului, sau ceea ce romanii ar fi numit „pâine și circ”. Cu siguranță, tânăra aceasta nu-și dă seama că acest concept a fost inventat de Juvenal pentru a ilustra felul în care conducătorii cinici țin masele supuse unui guvern corupt, asigurându-se că au mâncare pe masă și distracție la care să privească. În felul acesta, trec cu vederea tirania la care sunt supuși.

Fata aceasta, fără îndoială, nu e conștientă că un alt lucru necesar pentru a ține poporul nemișcat în fața tiraniei este ignorarea istoriei. Dacă nu știm nimic despre istorie, căutând „să trecem peste”, trăind doar în lumea pâinii și a circului, atunci nu ne vom elibera de moștenirea trecutului, ci vom fi robii Zeitgeistului. Dacă fata noastră din Tennessee ar putea pentru o clipă să lase deoparte ura și bigotismul, ar vedea că Sudul pe care îl demonizează ca fiind „o organizație teroristă” e în fapt un amestec tragic și paradoxal  de nobil și ignobil, de drept și nedrept, de bine și rău. Ar vedea că trecutul nu e pur și simplu demonic, rău și întunecat, ci de asemenea este și tragic, în sensul tradițional al cuvântului.

Și pentru că „fata din Tennessee” s-ar putea să nu cunoască sensul tradițional al „tragediei” ar trebui să-i reamintim că o tragedie este o serie de evenimente groaznice și regretabile care sunt trăite și adesea cauzate de o figură nobilă, ale cărui scăderi aduc prăbușirea sa și a celorlalți, inclusiv a nevinovaților. În acest sens, Sudul poate fi văzut cu adevărat ca fiind tragic. Sufletul său nobil a fost distrus de căderea ignobilă pe care o purta în sânul său.

Căderea ignobilă era, bineînțeles, sclavia pe care nimeni nu ar putea-o sau ar trebui să o apere. În apărarea sclaviei, Sudul apăra ceea ce nu se putea apăra. Înrolându-se sub acest stindard, și-a construit singur crucea.  Cât privește problema sclaviei, Sudul a greșit, iar Nordul a avut dreptate să-i spună că greșește.

Totuși, mai apare încă o problemă pe care ar fi periculos să o ignorăm sau să o uităm. E vorba de principiul subsidiarității, care în acest context reprezintă dreptul oamenilor la auto-determinare, dreptul la libertate față de un guvern văzut ca îndepărtat și nereprezentativ față de voința poporului. Este dreptul invocat de naționaliștii scoțieni când cer independența Scoției. Este dreptul invocat de britanici și alte țări când vor independență de regimul draconic al Uniunii Europene. Este dreptul la secesiune al oricărei regiuni geografice. Negarea unui astfel de drept este o apărare a imperialismului, este o apărare a impunerii voii unei regiuni asupra altei regiuni fără niciun fel de consimțământ. Din acest punct de vedere, Sudul avea dreptate.

Cineva ar putea susține, desigur, că sclavia reprezenta un așa ultragiu încât Nordul tot ar fi avut dreptul să invadeze Sudul pentru e elibera sclavii. E un argument bazat pe teoria războiului just, care ridică tot felul de probleme. Să luăm, de pildă, faptul că sclavia era deja un anacronism la momentul izbucnirii războiului. Fusese abolită de toate celelalte state, iar zilele sale în Sud erau clar numărate, cu sau fără război. E îndoielnic că ar mai fi dus-o mulți alți, văzută cum era ca o barbarie într-o lume care nu o mai tolera. Bineînțeles că s-ar putea argumenta că fiecare zi în plus de sclavie era o anomalie atât de intolerabilă încât trebuie eradicată prin orice mijloace, cât mai repede posibil. Nu voi argumenta împotriva acestei idei, deși ar trebui să ținem cont de faptul că războiul a costat viețile a 750.000 de oameni, de departe cel mai sângeros război purtate de americani. A justificat acest preț sfârșitul sclaviei cu câțiva ani mai devreme? E un punct de reflecție și îl voi lăsa astfel.

Totuși, adevărata tragedie este aceea că prăbușirea Sudului a dus la prăbușirea dreptului statelor și la ascensiunea unui Guvern Federal din ce în ce mai intruziv, astfel încât conceptul originar de țară pe care l-au avut în vedere Părinții Fondatori s-a pierdut cu totul. Pe măsură ce Guvernul Federal se hipertrofiază, impunându-și voința asupra unor oameni din ce în ce mai lipsiți de putere și trecând legi care violează libertatea religioasă, asistăm la ascensiunea unei noi forme de sclavie. Slavă Domnului, vechea sclavie a dispărut, dar noua formă de sclavie nu dă semne de dispariție. Avem nevoie de o nouă confederație, formată din aristocrați iubitori de libertate, atât din Nord cât și din Sud, hotărâți să reziste și să răstoarne noua sclavie pe care guvernul tiran încearcă să o impună.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *