Caracterul profetic al literaturii ruse

Criticul și academicianul de limbă rusă Gary Saul Morson a scris din 2016 în paginile publicației The New York Review despre o pleiadă de mari scriitori și gânditori ruși, printre care Alexander Herzen, Alexander Pușkin, Isaac Babel, Vasili Grossman, Nikolai Gogol, Alexander Griboedov și, cel mai recent, Fiodor Dostoievski (cu un ocol prin Ivan cel Groaznic). Articolele lui Morson arată cât de importantă este literatura în istoria Rusiei și explorează paradoxul unei națiuni care, așa cum îmi explica într-un e-mail săptămâna aceasta, își venerează cultura înaltă, meditând în același timp „dacă nu cumva ar trebui abolită cu totul”.

Andrew Katzenstein: Într-o introducere la Jucătorul lui Dostoievski, ați scris că „rușii sunt plini de posibilități”, datorită înclinației lor „pentru absorbția altor culturi, pentru extreme și pentru transformări subite”. Această dispoziție națională pare să rezulte dintr-o tensiune între cultura autohtonă a țării și influența occidentală – o tensiune care poate fi trasată de-a lungul întregii istorii și literaturi ruse. Cum se materializează aceasta în opera scriitorilor pe care i-ați discutat în The New York Review?

Gary Saul Morson: Prin forță brută, Petru cel Mare a transformat cu desăvârșire Rusia aproape peste noapte. Nobilii au trebuit să învețe valorile occidentale, să-și radă bărbile, să-și scoată femeile din casă și să copieze manierele occidentale, așa că au căpătat o înțelegere acută a prefăcătoriei și imposturii. Obiceiuri care au avut nevoie de secole pentru a evolua în țările occidentale, și care erau naturale acelor locuri, le păreau arbitrare rușilor. Ei știau prea bine că lucrurile ar putea sta cu totul altfel, deoarece și stătuseră până nu demult.

Însăși cultura înaltă părea de împrumut. Milenii de gânditori și scriitori occidentali au fost absorbiți simultan, astfel încât Sofocle, Dante și Descartes au intrat practic deodată în Rusia și păreau niște contemporani care se certau direct unul cu celălalt. Această viziune telescopică  a istoriei culturale a creat un sentiment de urgență și de actualitate a trecutului îndepărtat, care este absent în Occident.

Datorită unui sentiment acut al extremei convenționalități a genurilor literare, tradiția rusă a devenit una a metaliteraturii. O remarcă faimoasă a lui Tolstoi este aceea că Război și pace nu aparține nici unui gen recunoscut, ceea ce face ca romanul să fie esențialmente rus, de vreme ce „nicio operă a literaturii ruse, de la Suflete moarte a lui Gogol la Amintiri din casa morților a lui Dostoievski” nu se conformează normelor occidentale ale genului. Nu este deloc surprinzător faptul că formaliștii ruși au dezvoltat o teorie a literaturii centrată pe ceea ce ei numeau „dezgolirea dispozitivului”.

Urgența morală a culturii ruse, combinată cu un sentiment al convenționalității ei, a condus în mod natural la o problemă numită „justificarea culturii”. Occidentalii s-au întrebat dacă cultura înaltă ar trebui transformată, dar rușii au argumentat dacă nu cumva ar trebui desființată cu totul. La urma urmei, depindea de munca țăranilor asupriți și, prin urmare, era suspectă din punct de vedere moral. După cum observa un critic, țăranii au suferit aprig pentru ca noi să putem sta în birourile noastre discutând filosofie socială. A existat o tradiție a respingerii sau arderii propriilor opere de către mari scriitori.

Ce anume a făcut ca, în istoria Rusiei, carierele scriitorilor să fie atât de strâns legate de politică, în moduri neconcepute în țările occidentale? Toți autorii despre care ați scris au fost fie strâns legați de stat, executați de stat, sau forțați de stat să plece în exil, ceea ce nu e cazul într-o selecție aleatorie de, să zicem, mari scriitori britanici, germani sau francezi.

E adevărat. Din motive greu de formulat, rușii au venerat literatura mai mult decât orice altă cultură de care am auzit. Într-o recenzie la Anna Karenina, Dostoievski exclama entuziasmat că, în sfârșit, existența poporului rus a fost justificată. Nu-mi pot imagina ca un francez sau un englez să considere că existența poporului său necesită o justificare, și dacă ar face-o, cu siguranță nu s-ar raporta la un roman. Tindem să credem că literatura există pentru a reflecta viața, dar rușii par adesea să presupună că viața există pentru ca să poată fi creată literatura. Este un fel de Biblie și poate fi comparată cu modul în care evreii antici își priveau textele sacre pe vremea când era încă posibilă adăugarea de cărți la canon.

Insultați-l pe Pușkin – sau pe eroina romanului său Evgheni Onegin – și ați putea fi acuzat de „blasfemie.” Scriitorii ruși sunt niște profeți, un fel de „al doilea guvern”, după cum spune un personaj al lui Soljenițîn. Pasternak remarca faptul că „o carte este o plămădeală de conștiință fierbinte și fumegândă – și nimic altceva!” Când, la mijlocul anilor 1960, romancierul Mihail Șolohov a declarat că scriitorii disidenți Andrei Sinyavsky și Yuli Daniel nu au primit o sentință suficient de dură — când s-a aliniat cu asupritorii împotriva scriitorilor — scriitorul și editorul Aleksandr Tvardovski a scris că Șolohov nu mai era un scriitor rus! Cărțile lui Șolohov încă mai existau, desigur, dar un scriitor rus nu era doar un creator de cărți.

În eseurile dumneavoastră despre Grossman și Dostoievski, ajungem într-un punct în care cele mai importante acte politice sunt cele care denotă omenia în viața de zi cu zi față de cei din imediata noastră apropiere. Se explică oare aceasta prin faptul că violența – comisă de stat, teroriști sau revoluționari – face ca deciziile politice să fie în esență morale, astfel încât politicul și personalul să devină de neseparat? Cum se manifestă provocările formării comunităților non- sau sub-politice – tradiționale sau radicale – în opera acestor scriitori?

Adresez aceste întrebări într-o carte pe care o scriu actualmente despre semnificația mai largă a literaturii și experienței rusești din 1855 până în prezent. Condițiile de viață din Rusia au fost extreme. În Gulagurile sovietice de la Kolyma, în nordul îndepărtat, de exemplu, oamenii munceau la minus douăzeci de grade în lagăre care furnizau prea puține calorii pentru a susține viața. În timpul terorii, oamenii își petreceau noaptea îmbrăcați și pregătiți pentru arest; ei știau că fiecare cuvânt era monitorizat și că informatorii erau peste tot, astfel încât deveniseră o societate a „șoaptelor”. Nevinovăția personală era privită ca un concept demodat și existau tabere pentru soțiile dușmanilor poporului. În timpul foametei care a însoțit colectivizarea agriculturii, milioane de oameni au murit de foame deoarece oficialii i-au împiedicat să adune cerealele rămase pe câmp în urma secerișului sau să pescuiască în râuri. Ca și în cazul naziștilor, oamenii au fost dezumanizați în mod deliberat.

Pentru ruși, aceste condiții au constituit un creuzet de idei. Cum s-ar comporta oamenii care au anumite credințe? Cine ar fura mâncare de la un prizonier mai slab sau s-ar transforma în turnător? Memorialiștii au dat mărturie că intelectualii au cedat cel mai ușor și au găsit întotdeauna un mod ingenios de a-și justifica comportamentul detestabil.

Ideologia sovietică ne-a învățat că nu există moralitate care să nu fie de clasă, nici bine și rău abstract; indiferent de beneficii partidul comunist era, prin definiție, bun. Și doar scopul contează. Acesta nu a fost primul principiu al moralității, a fost singurul principiu. A crede în sfințenia vieții umane, de exemplu, sau că nu trebuie să fii crud în mod inutil însemna să arăți că aderai încă la idei provenite din religie sau filosofia idealistă și că, prin urmare, nu erai un materialist adevărat.

Prin același raționament, compasiunea era privită ca un impuls ce trebuia eradicat, iar copiii au fost învățați să îl depășească. Oamenii care au acceptat acest mod de gândire au fost cei care s-au comportat cu precădere rău în lagărele de muncă; la urma urmei, dacă numai scopul contează, de ce să nu se salveze cu prețul vieții altuia? Mulți s-au întrebat: Nu arată asta că e ceva în neregulă cu materialismul, ateismul și relativismul? Lagărele au făcut să nu mai fie un simplu exercițiu intelectual să argumentezi că totul este relativ și, pentru mulți, experiențele trăite i-au convins, așa cum niciun argument nu ar fi putut-o face, că binele și răul sunt la fel de reale ca legile fizicii.

Remarcabilul jurnal al Evgeniei Ginzburg, Destin în bătaia vântului, subliniază ceea ce mulți au observat: oamenii cel mai puțin susceptibili să se comporte rău și capabili să refuze să facă ceea ce ei considerau a fi rău chiar și sub amenințarea unor pedeapse severe, au fost oamenii credincioși. Ea descrie un grup de oameni care au fost obligași să stea desculți pe gheață pentru că au refuzat să lucreze de Paște; ei s-au supus pedepsei în timp ce cântau osanale. Atât ea cât și alți atei s-au întrebat dacă asta arăta eroism sau fanatism. Și s-au văzut confruntați cu o întrebare incomodă: Ar fi avut ateii suficient curaj să nu facă ceea ce considerau a fi greșit? Astfel de considerații i-au determinat pe mulți – nu și pe Ginzburg– să devină credincioși.

Occidentalii consideră adesea de la sine înțeles faptul că scopul vieții este fericirea. Ce altceva ar mai putea fi? Economia mainstream presupune că „maximizarea utilității” este singura motivație umană. Dostoievski, Tolstoi și Cehov au expus superficialitatea unei astfel de viziuni asupra vieții, iar condițiile sovietice au făcut-o să pară o joacă de copil, așa cum scrie Soljenițîn.

Pe scurt, rușii au pus întrebări supreme în condiții extreme. S-ar putea, desigur, să ne întrebăm dacă condițiile extreme, mai degrabă decât cele de zi cu zi, sunt realitatea  pe care ar trebui testate ideile, iar rușii s-au întrebat la rândul lor acest lucru. Tolstoi a insistat că suma totală a condițiilor obișnuite este cea care definește viața și trebuie să dobândim înțelepciune practică, așa cum o fac Levin, eroul din Anna Karenina, și Pierre în Război și pace.

Sursă: https://www.nybooks.com/online/2021/06/26/the-prophetic-character-of-russian-literature/

Editura Contra Mundum a scos volumele „Povestiri rusești de Pași” și „Povestiri rusești de Crăciun”, care exemplifică din plin ideile amintite mai sus.