Paștele anului 1919

Era Sâmbăta Patimilor. Seara ei târzie. Zdrobită de indiferența oamenilor și prietenilor, de pustiul din casă și pustiul din inimă (Sonecika dispăruse, Volodea nu venea), i-am spus Aliei:

– Alia! Când oamenii sunt atât de părăsiți de oameni cum suntem noi două, n-are rost să ne vârâm în sufletul Domnului, ca cerșetorii. Sunt destui de felul ăsta și fără noi! Nu mergem nicăieri, la nicio biserică, și n-o să fie niciun „Hristos a înviat”, o să ne culcăm ca niște câini!

– Da, da, sigur, scumpă Marina! a bâiguit Alia, emoționată și convinsă. La de-alde noi Domnul însuși trebuie să vină! Pentru că suntem niște cerșetori sfioși, nu-i așa? Care nu vor să-I întunece praznicul.

Sfioase au ba, ca niște câini au ba, dar ne-am întins îndată una lângă alta pe singurul pat – fost cândva al slugilor, fiindcă pe atunci locuiam în bucătărie.

Acum trebuie să explic puțin casa. Era o casă cu etaj, și apartamentul se afla la etaj, dar cuprindea în el trei etaje. Cum și de ce n-aș ști să spun, dar era așa: catul de jos, cu vestibulul întunecat, cu două holuri întunecate, cu odaia mea și uriașa cameră pentru copii a Aliei, catul de sus cu bucătăria mai sus pomenită și alte câteva, și din bucătărie o scară către pod, ba chiar două poduri, mai întâi unul, apoi celălalt, și unul mai înalt decât altul – așa că ieșeau patru etaje.

Totul era imens, spațios, părăsit, pustiu – înmulțit cu spațiul și cu pustietatea –, și tonul îl dădea podul care cobora în al doilea pod și care de acolo se împrăștia în toată locuința, până în cele mai depărtate și parcă tainice colțuri ale ei.

Iarna anului 1919, cum am spus deja, eu, Alia și Irina am trăit-o în bucătărie – de lemn, spațioasă, plină când de soare, când de lună și, după ce s-au spart țevile, și de apă, cu o sobă uriașă, lăbărțată, cu plită, în care făceam focul cu hârtia de muște ghinionistă a vreunui chiriaș efemer (veneau din când în când și dispăreau fără greș, lăsându-și toată averea: ba hârtie lipicioasă, ba vreo cinci mii de foi cu portretul nereușit al Rosei Luxemburg, ba încă alții – tunici și pantaloni strânși pe pulpă… și toate astea rămâneau, se umpleau de praf și-și schimbau înfățișarea – până nu le ardeam…)

Așadar, unsprezece ceasuri, seara, în Sâmbăta Patimilor. Alia, rămasă, cum era, în rochie, doarme, eu sunt tot în rochie, dar nu dorm, ci zac și mă pârjolesc cu amărăciunea primului Paște din viață fără „Hristos a înviat”, cu dovada definitivă a singurătății mele de câine… Eu, care m-am străduit atâta toată iarna: și copiii, și cozile, și călătoria după făină, în care mai că nu mi-am lăsat capul, și serviciul la Narkomnaț[1], și tăiatul, și încălzitul, și trei piese – o încep pe a patra –, plus atâtea versuri – și atât de bune –, și niciun singur câine…

Și dintr-odată – o bătaie în ușă. Ușoară, ascuțită, scurtă. Sar în picioare într-o bucată, străbat în fugă – întinsă, cum zăceam, dar pe verticală, fără să mă fi despărțit în mâini și picioare – bucătăria întunecată, scara, vestibulul, bâjbâi după zăvor… În prag e Volodea, îi recunosc conturul chiar și pe întuneric și din întuneric.

– Volodea, dumneata?

– Eu, M.I. Am venit să vă iau, să mergem la biserică.

– Volodea, intră! Imediat, doar s-o scol pe Alia.

Sus, în șoaptă (pentru că e mare secret și pentru că Hristos încă n-a înviat):

– Alia! Scoală! A venit Volodea. Mergem acum la slujbă.

Îi netezesc în beznă părul – și ei, și mie –, fug cu ea în brațe pe scara mai întunecată ca noaptea…

– Volodea, mai ești?

Un glas din sufragerie:

– Cred că mai sunt, M.I. M-am pierdut și pe mine însumi, așa-i de beznă.

Ieșim.

Alia, continuând ce începuse și nu terminase, de grabă:

– Doar ți-am spus, Marina, că Domnul va veni singur la noi. Dar, fiindcă El e duh și n-are picioare și fiindcă noi am fi murit de frică să-L vedem…

– Ce? Ce tot spune? – Volodea.

Suntem deja pe stradă.

Eu, rușinată:

– Nimic, mai mult doarme…

– Ba nu, Marina – glasul slab și răspicat vine de jos –, nu dorm deloc: fiindcă Domnul n-a putut veni Însuși după noi – ca să mergem la biserică –, l-a trimis după noi pe Volodea. Ca să credem și mai mult în El. Nu-i așa, Volodea?

– Așa e, Alecika.

Sfinții Boris și Gleb: biserica noastră. Rotundă și albă ca o prescură. În fața acestei biserici, chiar în orele de slujbă, soldații fac toată iarna instrucție. Înăuntru – slujbă, afară – mărșăluiesc: tot slujbă. Dar acum soldații dorm.

Intrăm în scânteierea și contopirea caldă de oameni și lumânări. Cântă glasuri de femei, subțire, cu toată râvna și slăbiciunea; e greu de ascultat – cântă atât de subțire, și, acolo unde e subțire, acolo se și rupe firul, abia se ține… cântă… La fel ca profesorul de la facultate: „Am un singur fir de păr în cap, dar acela-i gros…“ Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!… Pe părintele îl știu, a slujit nu demult cu patriarhul, când a venit acesta la hramul bisericii, într-o caretă neagră, slab, radiind… Și Alia s-a repezit prima la el și doar i-a sărutat mâna, iar el a binecuvântat-o…

– M.I., mergem?

Ieșim cu mulțimea – nu rămân decât băbuțele.

– Hristos a înviat, M.I.!

– Adevărat a înviat, Volodea!

Înapoi acasă Alia merge la Volodea în brațe. Neobișnuit cu copiii, el o ține stângaci – nici călare, în spate, nici stând, pe braț, ci o duce de-a dreptul pe amândouă brațele întinse, așa că ea stă pe spate și se uită la cer.

– Alecika, stai bine?

– Mi-nu-nat! Prima oară în viață merg așa, culcată pe spate, ca regina din Saba în palanchin!

(Volodea, care nu se așteptase la așa ceva, tace.)

– Marina, apleacă puțin capul spre mine, să-ți spun ceva! Ca să nu audă Volodea, fiindcă e păcat mare. Nu, nu te teme, nu e ceea ce crezi! Nu-i nimic necuviincios, dar pentru Dumnezeu este!

Mă apropii. Ea, în șoaptă tare:

– Marina! Nu-i așa că măicuțele alea cântau ca musca în timp ce-i înghițită de păianjen? Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă! Doamne, iartă-mă!

– Ce spune?

Alia, ridicându-se în coate:

– Marina! Nu-i spune! Fiindcă și Volodea va fi ispitit! Fiindcă gândul ăsta mi-a venit de la diavol – ah, Doamne, ce-am spus din nou? Am rostit numele cel josnic!

– Alecika, liniștește-te! – Volodea. (Iar mie: – Așa e mereu? Eu: – Din născare.) Gata, ai ajuns acasă, acum ai să dormi, iar dimineața, când te trezești…

În palma lui e conturul întunecat, dar limpede al unui ou de Paști.

Povestirea este inclusă în volumul „Povestiri rusești de Paști”, apărut la Editura Contra Mundum.

Traducere din limba rusă de Justina Bandol

[1] Comisariatul Poporului pentru Naționalități din perioada sovietică (n.tr.)