Împărtășirea

În Joia Mare se fierbeau ouăle de Paști. După un vechi obicei din sat, erau fierte în foi de ceapă, de la care căpătau culoarea închisă a unei frunze de arțar, toamna. Aveau un parfum anume, de chiparos sau de aluat proaspăt, încălzit de soare. Mamei nu-i plăceau vopselele din prăvălii, în cutii dichisite.

– Nu așa se face în satul nostru, zise ea, nu-i ăsta obiceiul nostru!

– Dar familia Grigoriev sau familia Liutov, o întreb eu? Ei cum de le vopsesc în tot soiul de culori și sunt atât de arătoase, că nu te saturi să le privești!

– Grigorievii și Lutovii sunt oameni de la oraș, pe când noi suntem de la țară! Iar la sat, să știi, obiceiurile vin de la însuși Hristos…

M-am încruntat și m-am ridicat supărat.

– Ai găsit cu ce să te fălești! Și așa nu-mi dau pace defel și numai „țărănoi” îmi zic.

– Nu te amărî. Salută-i și lasă-i în plata Domnului! Spune-le că satul miroase a grădina Domnului, iar la oraș miroase numai a gaz lampant și a toate necurățiile. Asta-i una. Iar alta este să nu mai rostești niciodată o vorbă atât de urâtă, fiule, precum fală! Nu te teme de limba satului – și ea e tot de la Dumnezeu!

Mama scoase ouăle din oală, le puse într-un coș, ca un cuib de rândunică, le făcu cruce și zise:

– Pune-le la icoane. Le veți duce la Utrenia Învierii să le blagoslovească părintele…

În Săptămâna Mare părinții umblau mai domol, vorbeau mai încet și nu mâncau aproape nimic. În loc de ceai, beau mied (apă fierbinte cu melasă) pe care îl mâncau cu pâine neagră. Seara mergeau la biserica mănăstirii, unde slujbele se făceau după rânduială și erau mai aspre. Deunăzi, mama ne-a adus de acolo un cuvânt auzit de la călugări:

– Postul este pentru rugăciune ce sunt aripile pentru păsări.

Joia Mare a fost numai soare și pârâiașe albastre. Soarele a sorbit și ultima picătură de zăpadă rămasă și, cu fiecare ceas care trecea, pământul era tot mai curat și mai cuprinzător. O picătură se scurgea în grabă din copac. Am prins-o în palmă și am sorbit-o, pentru că se spune că așa nu voi mai avea dureri de cap…

Sub copaci zăceau petice de omăt, iar eu îl vânturam cu lopata pe potecile însorite, să vină primăvara cât mai repede.

La ora zece dimineața se trăgea clopotul cel mare pentru liturghia din Joia Mare. Nu mai suna ca în Postul Mare (lent și tânguitor), ci cu o bătaie puternică și ritmată. Astăzi e ziua de „împărtășanie”. Toată familia s-a împărtășit cu Sfintele Taine ale lui Hristos.

La biserică am mers pe jos, pe malul râului. Sloiuri de gheață pluteau pe apa albastră și gălăgioasă, ciocnindu-se unul de celălalt. O mulțime de pescăruși se învârteau în cerc, iar albul lor îi făcea să semene cu niște bucăți de gheață zburătoare.

O tufă cu crenguțe roșii de pee malul râului mă ducea îndeosebi la gândul că vine primăvara și curând toate aceste coaste arămii, dealuri, grădini și livezi vor fi acoperite cu iarbă, „primăvara” (primele flori) se va ivi, și fiecare piatră și stâncă vor fi încălzite de soare.

În biserică nu mai era întristarea atât de apăsătoare și înnegurată din primele trei zile ale Săptămânii Mari, când se cânta „Iată, mirele vine în miezul nopții”, în jurul bisericii împodobite.

Ieri și alaltăieri, totul amintea de Judecata de Apoi. Azi se simțea o tristețe caldă, ușor mai domolită: să fie oare soarele de primăvară?

Preotul nu mai purta veșmânt negru, ci unul albastru. Cei veniți să se cuminece purtau haine albe, asemenea merilor, primăvara – mai ales fetele.

Eu aveam o cămașă albă brodată, încinsă cu un brâu de la Athos. Toată lumea se uită la cămașa mea, iar o doamnă oarecare îi spune alteia:

– Minunată broderie rusească!

Eram bucuros pentru mama, care îmi brodase o cămașă atât de frumoasă.

Ciocane de argint, subțiri ca ciocul de pasăre, răsună neliniștite în suflet la cântarea de la Vohodul Mare:

„Cinei Tale celei de taină, Fiul lui Dumnezeu, astăzi părtaș mă primește, că nu voi spune vrăjmașilor Tăi Taina Ta, nici sărutare îți voi da ca Iuda; ci, ca tâlharul mărturisindu-mă, strig Ție: Pomenește-mă, Doamne, întru Împărăția Ta”.

– Astăzi părtaș mă primește,… cuvintele acestea de argint mi-au străluminat sufletul.

Mi-am amintit de cuvintele mamei: Dacă auzi bucurie când te împărtășești, să știi că Domnul s-a sălășluit și și-a făcut lăcaș în tine.

Așteptam cu înfrigurare Sfânta Împărtășanie.

– Va intra, oare, Hristos în mine? Sunt eu vrednic de El? Sufletul mi s-a cutremurat când s-au deschis Ușile Împărătești, părintele a venit la amvon cu potirul de aur și au răsunat cuvintele:

– Cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste, să vă apropiați.

Razele soarelui cădeau drept în potir prin fereastră, iar acesta a fost cuprins de o lumină orbitoare.

Mut, cu brațele încrucișate, m-am apropiat de Potir. Ochii mi s-au umplut de lacrimi când preotul a rostit: „se împărtăşeşte robul lui Dumnezeu… spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”. Buzele mele au atins o linguriță de aur însorită și strana a cântat, pentru mine, robul lui Dumnezeu: „Trupul lui Hristos primiţi şi din izvorul cel fără de moarte gustaţi.”

Când am plecat de lângă potir, mi-am ținut mult timp brațele încrucișate pe piept, strângând în brațe bucuria lui Hristos care se sălășluise în mine…

Mama și tata m-au sărutat și mi-au zis:

– Să-ți fie spre mântuire Sfânta Cuminecătură!

În ziua aceea am pășit parcă pe țesături moi și catifelate – nu mă puteam auzi pe mine însumi. Lumea întreagă păstra o liniște cerească, preaplină de lumină albastră, și de pretutindeni se auzea cântarea: „Cinei Tale celei de taină, …, astăzi părtaș mă primește”.

Și toate de pe pământ erau miluite, chiar și zăpada pe care o împrăștiasem cu de-a sila pentru a fi topită de soare:

– Las-o să-și trăiască zilele ei mărunte!

Fragment din volumul „Povestiri rusești de Paști” apărut la Editura Contra Mundum