Nu mă refer numai la Dante. În Franţa, slujbaşii judecătoreşti şi chiar călugării din mănăstiri organizau adevărate spectacole, în care Maica Domnului, îngerii, sfinţii, Hristos şi până şi Dumnezeu apăreau pe scenă figurând printre personaje. La epoca respectivă, asemenea spectacole erau extrem de naive. În Notre Dame de Paris Victor Hugo arată cum în capitala Franţei, sub Ludovic al Xll-ea, pentru a sărbători naşterea dauphinului, s-a dat în sala primăriei o reprezentaţie populară gratuită înfăţişând Le bon jugement de la tres sainte et gracieuse Vierge Marie, reprezentaţie în desfăşurarea căreia Fecioara Maria apare în persoană pe scenă pentru a-și rosti le bon jugement. La noi, la Moscova, înainte de Petru cel Mare, aveau, de asemenea, loc, din vreme în vreme, spectacole dramatice similare, inspirate de diverse episoade din Vechiul Testament. Tot în aceeaşi perioadă circulau o mulţime de povestiri şi „stihuri”, în care interveneau, după necesităţile acţiunii, sfinţii, îngerii şi, în general toţi reprezentanţii puterii cereşti. În mănăstirile noastre, călugării tălmăceau, transcriau, ba chiar şi compuneau asemenea poeme – şi asta când? — Tocmai pe vremea tătarilor! Există, bunăoară, un poem religios (bineînţeles tradus din greceşte), intitulat Trecerea Maicii Domnului prin vămile văzduhului, cuprinzând unele scene care cred că nu sunt cu nimic inferioare celor zugrăvite de Dante. Dorind să viziteze iadul, Maica Domnului, călăuzită de arhanghelul Mihail, străbate „vămile văzduhului”. Prin faţa ochilor săi se perindă păcătoşii, cu osândele la care sunt supuşi. Printre altele, exista acolo, în iad, o categorie destul de curioasă de osândiţi, ce își ispăşesc pedeapsa în focul gheenei – cei care se afundă atât de adânc în vâltoarea flăcărilor, încât nu mai sunt în stare să iasă la suprafaţă şi până la urmă „îi uită Dumnezeu”, o expresie extraordinar de sugestivă şi de profundă, nu-i aşa? Uimită şi cu lacrimi pe obraji, Maica Domnului cade în genunchi în faţa tronului divin, rugându-se de iertare pentru toţi păcătoşii din iad, pe care i-a văzut canonindu-se acolo, absolut pentru toţi, fără excepţie. Convorbirea ei cu Dumnezeu e colosal de interesantă! Preacurata se roagă din tot sufletul, stăruind din răsputeri, iar când părintele ceresc îi arătă mâinile şi picioarele străpunse de piroane ale fiului ei, întrebând-o: „Pot eu să-i iert oare pe cei care l-au chinuit?” Maica Precista se adresează sfinţilor, mucenicilor şi tuturor îngerilor şi arhanghelilor, solicitându-i să cadă împreună cu ea la picioarele Domnului şi să ceară îndurare pentru toţi păcătoşii, absolut toţi, fără nici o deosebire. Până la urmă, Cel de Sus se lasă înduplecat de rugăminţile ei şi hotărăşte ca, în fiecare an, caznele să înceteze o bucată de timp, începând din vinerea mare şi până în ziua Sfintei treimi. Păcătoşii din iad îi mulţumesc, preamărindu-l: „Drept eşti tu, Doamne, că ai făcut această judecată!” Dac-aş fi scris poemaşul atunci, cred că ar fi ieşit ceva în acelaşi gen…
(din Frații Karamazov, în românește de Ovidiu Constantinescu și Isabella Dumbravă)