Problema calendarului

După 500 de ani de relativ înceată și ușoară depănare, istoria Occidentului a început să accelereze în mod radical la începutul secolului al XVI-lea. Asemeni unui râu adânc cu o suprafață în aparență calmă ce ascunde o multitudine de curenți, istoria a început să-și grăbească curgerea de-a lungul unor maluri din ce în ce mai abrupte, pentru a se revărsa pe țărmuri mai largi și mai stâncoase, agitată, învolburată, repezindu-se cu toată puterea – spre abis.

Pe fondul tuturor evenimentelor ce au avut loc în secolele al XV-lea și al XVI-lea, când s-a prăbușit Bizanțul, când Imperiul ortodox rus prospera și devenea din ce în ce mai puternic, în vreme ce Europa Occidentală se supunea Reformei, este important să nu trecem cu vederea un alt fenomen cu consecințe extrem de importante.

Considerând calendarul solar iulian, în uz la vremea respectivă, drept lipsit de exactitate și având nevoie de rectificare, Papa Grigorie al XIII-lea al Romei a decis să îl corecteze cu ajutorul celor doi astrologi ai săi de la Vatican. Aceștia au folosit un fascicul subțire de lumină solară ce se reflecta pe podeaua „camerei calendarului” de la Vatican pentru a-l convinge pe Papă că lungimea reală a anului solar tropic nu era de 365,25 de zile, cum presupunea calendarul iulian, ci ar fi avut o durată semnificativ mai scurtă. De fapt, durata anului solar este echivalentă cu 365 de zile, 5 ore, 48 de minute și aproximativ 46 de secunde (sau 365,242199). În calendarul iulian această durată este considerată a fi de 365 de zile și exact 6 ore.

Papa, extrem de impresionat de o inexactitudine atât de flagrantă, a luat hotărârea de a corecta calendarul, care funcționase de altfel foarte bine vreme de peste 1200 de ani. În calendarul iulian, fiecare al patrulea an este bisect, așadar trei ani consecutivi care conțin 365 de zile sunt urmați de un al patrulea an în care luna februarie primește o zi adițională (a 29-a). Pentru a micșora durata medie a anului și pentru a-l alinia mai îndeaproape cu anul tropic (solar), Papa a decis să elimine anumiți ani bisecți.

În reforma gregoriană, anul bisect este abolit în anii centenari care nu sunt exact divizibili cu patru sute, adică în anii 1700, 1800, 1900, 2100, 2200, etc. În anii centenari care sunt divizibili în mod exact cu patru sute, anul bisect nu este abolit, de pildă în 1600, 2000, 2400, etc. În afară de această „corecție”, nu există alte schimbări comparativ cu calendarul iulian. Cu alte cuvinte, fiecare al patrulea an (cu excepția celor menționați mai sus), se consideră a fi un an bisect care coincide cu calendarul iulian.

Care a fost motivul pentru această „corecție” și care au fost consecințele ei? Să examinăm explicația oferită de Papa Grigorie al XIII-lea în faimoasa sa Bulă Papală (decret) „Inter Gravissimas”, emisă pe 24 februarie 1582:

„Prin urmare am avut grijă nu numai ca echinocțiul de primăvară să revină la vechea sa dată, de la care a deviat deja cu aproximativ zece zile de la data Conciliului de la Niceea (325 – nota autorului), astfel ca cea de-a paisprezecea zi lunară pascală să își reia locul de drept, de la care s-a îndepărtat în prezent cu mai mult de patru zile, dar și pentru a pune bazele unui sistem metodic și rațional care să garanteze pe viitor ca echinocțiul și cea de-a paisprezecea zi lunară pascală să nu se mai mute din locurile lor corespunzătoare.” Este greu de imaginat ca Papa Gregorie al XIII-lea să nu fi știut că ceea ce a exprimat în decretul său este, în primul rând absolut imposibil, în al doilea rând, absolut nenecesar, și în al treilea rând, extrem de dăunător.

Toți cărturarii proeminenți ai vremii, inclusiv marele Copernic, au refuzat cu vehemență să ia parte la pregătirea acestei reforme gregoriene. Era extrem de clar pentru toată lumea că durata unei zile, durata unui an și durata unei luni sunt cantități care nu sunt divizibile în mod exact între ele. Cu alte cuvinte, rezultatul diviziunii între ele sau media cantităților individuale este întotdeauna un număr irațional. Așadar, nu se poate discuta sub nici o formă de acuratețe absolută în ceea ce privește calendarul. Mai mult, a stabili ceva cu titlu permanent, spre exemplu că data precisă a echinocțiului de primăvară și ceea de-a paisprezecea zi lunară nu ar trebui să devieze niciodată de la pozițiile lor, este un lucru absolut imposibil din punct de vedere matematic. Chiar și în calendarul gregorian, spre exemplu, echinocțiul de primăvară continuă să migreze cu 24 de ore la fiecare trei mii de ani.

Dar – în general – nici un calendar nu are o valoare inerentă, esențială în sine. Fiecare calendar este evaluat doar din punct de vedere al facilității cu care poate fi aplicat. Practicabilitatea unui calendar este cel mai important atu al său, și nu „acuratețea” sa abstractă. Niciun calendar nu poate fi „precis”, și precizia unui calendar este întotdeauna relativă. Din fericire, această circumstanță nu distrage în nici un fel atenția de la beneficiile și utilitatea unui calendar. Același calendar pe care Papa Grigorie a decis să-l rectifice fusese complet adecvat pentru uz timp de mai bine de 1200 de ani, iar corecția Papei, deși a adus un nivel suplimentar de relativă precizie calendarului solar, s-a dovedit a fi complet nepotrivit pentru Biserică.

Problema care se pune este: ce era așadar calendarul antic și cărui scop servea el? Acel calendar era și este calendarul bisericesc. În realitate, calendarul bisericesc nu este doar calendarul solar iulian, așa cum consideră mulți în ziua de azi. Calendarul bisericesc folosește doar parțial calendarul solar iulian pentru a-l împleti într-o singură entitate: în primul rând – calendarul tropic solar, în al doilea rând – ciclul fazelor lunii, și în al treilea rând – ciclul săptămânal al zilelor. Această incredibilă contopire într-una singură a trei cantități care sunt indivizibile recipric este una dintre cele mai remarcabile realizări a științei astronomiei și este numită calendarul bisericesc, cunoscut și ca „Paschalia”.

În acest calendar bisericesc un ciclu durează 532 de ani și un astfel de ciclu poartă numele de „ciclul aducător de pace”. În acest ingenios ciclu aducător de pace, toate inadvertențele din relațiile mutuale dintre ani, luni și zilele săptămânii se elimină reciproc de-a lungul unui ciclu de așa manieră încât o dată cu sfârșitul unui ciclu aducător de pace și începutul următorului ciclu, punctul de început al unui an, lună, fază lunară și zi a săptămânii se întoarce aproape în același loc. Cu alte cuvinte, la fiecare 532 de ani calendarul bisericesc reîncepe de fiecare dată din același punct de plecare.

Din acest punct de origine în care punctul de început al anului, lunii, fazei lunii și a zilei săptămânii coincid, calendarul începe din nou pentru un nou ciclu de 532 de ani, după care se întoarce din nou în același punct de origine, dar într-o cu totul altă epocă. Acest remarcabil model ciclic descrie o spirală extrem de frumoasă prin timp, și dintr-un punct de vedere astronomic este singurul calendar care oferă posibilitatea unei cronologii neîntrerupte atât în trecut cât și în viitor. Prin urmare știința astronomiei nu a putut niciodată, și nu va putea accepta nici un alt calendar, inclusiv bineînțeles, cel gregorian. Așadar a fost total nenecesar și chiar absurd să se „corecteze” un calendar cu un nivel atât de ridicat de perfecțiune și utilitate.

Prejudiciul pe care „corecția” gregoriană a provocat-o științei astronomiei și cronologiei a devenit evident încă de la bun început, și prin urmare știința nu a putut accepta calendarul gregorian. Dar mai este și un prejudiciu spiritual cauzat de această nesăbuință arbitrară, și acesta merită la rândul său examinat.

Sursă: Volumul Credință și înșelare (en. Faith and delusion), de pr. Nikita Grigoriev