Pământul este plat, în cea mai mare parte a timpului

Știința, adică știința modernă, domină aproape întreaga noastră perspectivă asupra lumii. A devenit fereastra discretă și transparentă prin care experimentăm lumea, lentilele prin care judecăm adevărul, standardul pe care îl ridicăm împotriva evidenței. Autoevidentă pentru cei mai mulți, viziunea materialistă, cantitativă a Universului, dezvoltată începând din Iluminism, a devenit principalul ciomag ridicat împotriva religiei, fiind considerată drept criteriul final al „adevărului”, ultima baricadă fragilă înălțată de unii adversari religioși împotriva unei asalt de neoprit.

Viziunea științifică mecanicistă este atât de invadatoare, atât de constrângătoare, încât se impune retrospectiv asupra întregii istorii a experienței umane. Din acest motiv întâlnim în majoritatea istoriilor moderne povești despre „superstiție”, despre „dacă măcar ar fi știut”, care culminează cu afirmația dăunătoare pe care am auzit-o cu toții: „oamenii obișnuiau să creadă asta, dar noi acum ȘTIM…” Desigur, este firesc. Istoria este scrisă de învingători, după cum se spune. Dar eu aș spune mai degrabă că istoria nu este atât scrisă cât structurată de învingători. Ceea ce s-a schimbat în secolul al XVII-lea în epoca aceea plină de tulburări din Europa Apuseană, ceea ce se fisurase deja de 400 de ani, dar care s-a spart în bucăți atunci, a fost cadrul de gândire al Evului Mediu.

Aș vrea să vă arăt pe cât pot acest cadru dar trebuie să mărturisesc că îmi este aproape imposibil. Ceva asemănător cu eliberarea din peștera lui Platon, o întoarcere înapoi pentru a vedea propria noastră perspectivă, presupune o alunecare într-un loc care este adesea foarte periculos, multe prea amețitor pentru ca majoritatea oamenilor să încerce așa ceva. Este ca și cum ai cădea într-un hău, a pierde un univers întreg, dar pentru cei care sunt gata să sară poate duce la o adevărată „metanoia”, o adevărată „transcendență a minții”.

Împotriva naturii invazive a științei moderne, este fascinant de privit cum vechea perspectivă asupra lumii, în special cosmologia tradițională, veche, universală, încă nu ne-a părăsit, lâncezind atât de aproape de noi încât se găsește prinsă între experiența noastră umană actuală și teoriile științifice despre lume.

Soarele, luna și planetele încă răsar de la est, pământul nu se mișcă dacă nu este un cutremur, iar cerul este în continuare deasupra noastră întins ca o cupolă. Bineînțeles, ni se spune că această experiență nu reprezintă decât o iluzie. Dar conflictul este real, în special pentru cei care se simt atașați de Tradiție. Trebuie să recunoaștem această schizofrenie sui-generis pe care o simțim când spunem „Tatăl nostru care ne ești în Ceruri”, când privim la icoane cu Hristos coborând în iad, când preotul ridică Sfintele Taine în timpul Liturghiei. Ce are loc? Când spunem că Hristos s-a înălțat la Ceruri, unde spunem că s-a dus? În orbită? Pe lună? Conflictul i-a făcut pe unii teologi protestanți liberali ca Rudolf Bulltman să „demitologizeze” creștinismul, adică să-l epureze de toate acele lucruri care nu se potrivesc cu perspectiva noastră modernă, științifică, raționalistă.

Problema cu cu remodelarea prin demitologizare este că nu ține cont de propriul „mit” al modernității, de marea poveste a unei Lumi Științifice Materialiste în care fericirea umană este atinsă prin progresul material și tehnic. Nu ia în considere atât de vizibilul, de acum, efect al perspectivei cosmologice moderne asupra psihicului uman, rolul pe care îl joacă în starea de înstrăinare a omului modern. Demitologizarea ignoră abuzul Creației de către om, realizat cu ajutorul științei prin armele de distrugere în masă, măcelul industrial al războiului total și vechea lăcomie materialist industrialistă care a dus la dezastre ecologice. Prin însăși esența sa, metoda științifică reprezintă o formă de revoltă împotriva evaluării calitative, un atac asupra oricărei teleologii, al oricărui înțeles atașat lucrurilor sau a felului în care se schimbă ele. Cum îi poate ajuta atunci demitologizarea pe cei a căror religie se bazează pe ideea că tot înțelesul Creației culminează în Cuvântul Întrupat?

Aș dori să propun ceva ce s-ar putea să pară provocator la început, dar sper că îi va ajuta pe oameni să vadă lumea prin alți ochi. Există o imagine din ce în ce mai comună în experiența umană, și anume imaginea unei familii sau a unui grup de prieteni care stau unii lângă alții la o masă sau într-un alt cadru familiar, în care toți interacționează cu tablete, ipoduri și smartphonuri, de parcă cei de lângă ei nici nu ar exista. Vreau să susțin că această imagine, această realitate, reprezintă consecința finală a modelului cosmologic propus de Galileo. Unii dintre voi cred că exagerez, așa că sunt nevoit să explic.

Perspectiva Copernic/Galileo, adică modelul heliocentric și dezvoltările sale ulterioare din cosmologia noastră modernă cu galaxii și nebuloase și găuri negre, conține două aspecte importante. Este o viziune artificială și alienantă. Este artificială în sensul cel mai strict de „artă” sau „techne”. Este o viziune tehnică deoarece nu o putem experimenta fără tehnologie, fără telescop sau alt aparat. Deoarece tehnologia este un lucru adițional, o îmbrăcăminte, ceva care adăugăm simțurilor noastre pentru a le îmbunătăți fizic în relația cu lumea materială, ea ne conduce mai departe în lumea materială însăși. Am explicat acest paradox în alt loc, dar ar fi util să-l schițez din nou. O tehnologie umană, orice tehnologie, există pentru a suplimenta experiența umană în fața pericolelor și provocărilor existenței fizice. Hainele ne apără de vremea rea, scrisul înregistrează experiențele pentru a nu mai fi nevoiți să ni le amintim în totalitate, armele ne fac mai puternici decât dușmanii noștri. Dar fiecare tehnologie ne conduce mai departe înspre existența materială deoarece ne dă o senzație de putere materială. Dacă pot să construiesc o casă sau să fac niște haine călduroase pot trăi în locuri în care, în absența lor, aș muri cu siguranță. Dacă știu că am chibrit cu care să fac focul nu mai am nevoie să învăț să fac focul fără ele. Din moment ce am numărul de telefon al mamei în agendă nu mai am nevoie să-l țin minte. Fiecare putere este în același timp o slăbiciune deoarece devin inevitabil dependent de puterea artificială. Bineînțeles că nu există nimic inerent greșit în asta. În fapt, întotdeauna tehnologia a funcționat ca un supliment material al existenței, îmbrăcămintea, casele, uneltele dezvoltate de umanitate, pentru a ține în frâu moartea.

Este adevărat însă că abia în secolul al XVII-lea oamenii s-au implicat cu ochii în acest proces de suplimentare. Abia în secolul al XVII-lea oamenii și-au încadrat privirea cu metal și sticlă, proiectându-și mintea într-un spațiu lărgit artificial. Oamenii au avut întotdeauna spații artificiale, pictura, sculptura, hărțile, dar telescopul și microscopul sunt instrumente transparente, își propun să înlocuiască ochiul, să ne convingă că nu sunt artificiale, ci sunt mai reale decât ochiul. Nu este doar gestul fizic de a te uita la lume printr-o mașină care demonstrează o schimbare radicală, deși și acesta este suficient de elocvent, dar tocmai faptul că oamenii fac asta și ajung la concluzia că ceea ce văd prin aceste mașini este mai adevărat decât experiența lumii, cea pe care o au fără ajutorul lor. Și totuși, marea revoluție nu este pur și simplu o rectificare tehnică, după cum o prezintă unii astăzi, nu este doar că tehnic vorbind credeam pe vremuri că pământul este o farfurie plată aflată în centrul universului, iar acum știm că este o mare minge de apă și noroi care se învârte în jurul unui reactor nuclear gigantic care se află în centrul sistemului nostru planetar. Schimbarea are loc în însăși inima a ceea ce Adevărul este, este o schimbare în ordinea cunoașterii, o schimbare în ceea ce este important pentru noi ca ființe umane. Aceasta este schimbarea. În lumea tradițională, toată realitatea este înțeleasă și exprimată într-o manieră integrată. Descriem fenomenele în felul în care le experimentăm deoarece ceea ce este important pentru noi nu este realizarea acelor mașini precise care ne vor îmbunătăți puterea fizică, ci realizarea de ființe umane care au înțelepciune și virtute. Rezistența față de modelul heliocentric a reprezentat o dorință de a „salva fenomenul”, dorința de a exprima lumea așa cum o experimentăm deoarece această exprimare trebuie să rămână legată de felul în care ființele umane își trăiesc viața și interacționează cu Dumnezeu și semenii lor. Așadar, atunci când ne proiectăm pe noi înșine prin intermediul mașinilor noastre într-o lume augmentată fizic, „cădem” în acea materialitate, inevitabil trăim într-o lume mai materială și mai materialistă. Iar aceasta este istoria modernă însăși.

Ceea ce decurge de aici este al doilea meu punct: cosmologia modernă nu este doar artificială, ci alienantă, îl deturnează pe Om de la sine. Odată ce Omul acceptă că ceea ce a văzut prin telescopul și microscopul său este mai real decât experiența sa naturală, el face inevitabilă lumea artificială, face inevitabil drept scop realitatea plastică, sintetică, modificată genetic, fotoshopată, pornografică, conectată la rețele sociale, cea în care trăim astăzi. Când, în însuși centrul perspectivei, forma cosmosului te conduce la ideea că tehnologia ne furnizează o percepție mai adevărată, mai reală decât experiența ta, mai reală decât privitul la stele de pe veranda casei, atunci telescopul și microscopul se vor alia rapid cu camera și ecranul și timpul și spațiul accelerat de pe fereastra mașinii. Cadrul de metal și sticlă ne va înghiți, iar ființele umane se vor pierde din cauza incapacității lor de a locui deplin lumea.

Majoritatea dintre noi pot numi planetele în ordine de la Soare: Mercur, Venus, Pământ, etc… dar câți dintre noi pot să se plimbe noaptea afară și să identifice planetele din cer după cum străbat zodiacul? Câți dintre noi pot recunoaște constelațiile, altele decât Carul Mare, Carul Mic și încă una sau două? (…)

O mare parte din mine încă se târâie într-un Pământ nemișcat, în care soarele, luna și stelele călătoresc pe cupola Cerurilor. Mi se spune că adevărata imagine nu este cea pe care o experimentez zilnic, a Pământului aflat jos aici și a cerului aflat sus, ci mai degrabă a unei mingi care plutește într-un gol, o imagine pe care nu o voi avea vreodată, dacă nu mă voi uita la o poză sau la un ecran, sau dacă nu voi fi suficient de norocos să mă sui într-o mașină mare de sticlă și metal care mă va proteja de un mediu în care aș muri instant, fără protecția sa. Este acesta Adevărul? Este aceasta Înțelepciunea? Este aceasta Virtutea?

Acum, dacă din cele spuse veți rămâne cu impresia că neg acuratețea tehnică a cosmologiei moderne, înseamnă că nu am fost suficient de convingător pentru a vă îndepărta suficient de cadrul vostru pentru a-l vedea. Cosmologia modernă este într-adevăr folositoare pentru trimite sateliți și rachete zburătoare, pentru a trimite câțiva oameni să colonizeze Marte. Și chiar și în Evul Mediu, oamenii credeau că pământul este o sferă. Ar trebui să existe cosmologii multiple care să joace funcții diferite, unele mai filosofice și umane, altele mai tehnice și mai matematice. Dar pentru noi, în majoritatea timpului, pământul este plat. În majoritatea timpului, Cerurile sunt sus iar Pământul jos, în majoritatea timpului însemnând în acele momente când interacționez cu familia mea, în societatea mea și cu dușmanii mei. Și cel mai important, dacă dorim să înțelegem religia și simbolismul ei, dacă dorim să înțelegem Biblia și icoanele sau arhitectura bisericii trebuie să ne ancorăm în lumea experienței umane, pentru că acolo ne putem iubi aproapele. Trebuie să ne convingem că soarele răsare în fiecare dimineața, sau că luna se micșorează, și sincer nu cred că este atât de dificil, deoarece, în pofida lui Galileo și Newton și Einstein, sunt destul de sigur că voi descoperi un Adevăr în zorii trandafirii ai zilei de mâine.