Spovedania unei comuniste pocăite

04/05/2023    |   de Nadejda Mandelștam

Am participat și eu la munca de distrugere, am dărâmat temeliile pe care se menținea viața și am contribuit, pe măsura puterilor la decădere și la ceea ce se întâmplă astăzi și înspăimântă pe toată lumea. Participarea mea la distrugere și la decădere nu este prea mare, dar eu sunt pe deplin răspunzătoare, poate chiar mai mult decât cei care au distrus inconștient și, din pricina asta, n-au căutat justificări.

Să luăm, de pildă, o chestiune personală: mă dezgustau minciuna și plictiseala familiei de modă veche, și eu am participat la distrugerea ei. Am găsit soluția într-o uniune liberă. Întâmplător, experiența mea a reușit, dar totul atârna de un fir de păr. Reușita se explică, pesemne, prin aceea că uniunea noastră n-a durat decât o clipă – vreo douăzeci de ani – dar mai degrabă prin faptul că Mandelștam a subminat sistematic orice posibilitate de stabilitate și bunăstare, n-a vrut să admită întemeierea unui cămin, a acceptat conștient mizeria și moartea, a avut grijă de uniunea noastră și n-a lăsat-o să se destrame. El era mai puternic decât mine și întotdeauna ieșea biruitor, dar întâmplarea, și nimic altceva, ne legase destinele și nu ne îngăduia să ne ucidem unul pe celălalt. Acum știu cum este numită această întâmplare și cum se asociază ea cu libertatea nemărginită dată omului. Însă, câtă vreme am fost împreună, n-am putut nicio clipă să ne oprim și să ne gândim ce facem și care vor fi consecințele tâmpeniei noastre. Toți suntem copiii epocii noastre și purtăm pecetea ei. Experiența unei epoci nihiliste este deosebit de importantă și trebuie să fim conștienți de ea pentru că nihilismul duce la distrugerea vieții. El s-a manifestat în fiecare destin în parte, în viața popoarelor și a umanității întregi. Am distrus instituțiile care au fost create secole de-a rândul și au consolidat unitatea dintre oameni și nu am oferit nimic în schimb. Singurul nostru merit este de a fi demonstrat experimental că toate născocirile, toate invențiile noastre nu sunt decât gunoi și putregai dacă memoria s-a stins și a fost uitată făclia „lăsată moștenire de strămoși”.

Pierderea unei memorii cinstite, nedeformate, echivalează cu pierderea simțului realității. Prezentul își pierde semnificația odată ce faptele sunt prelucrate și pot fi prezentate sieși și altora în orice formă (în genul „adevărului” pe care bolșevicul meu îl rostea de la tribună). Secolele iluminismului au zdruncinat încetul cu încetul credința și, odată cu ea, ca o consecință inevitabilă, simțul răspunderii omului pentru faptele sale. Câtă vreme a existat instituția spovedaniei și fiecare, spovedindu-se, răspundea dinaintea Judecătorului Suprem pentru toate câte le săvârșea, el nu cuteza să uite ce a fost ieri, cu o săptămână, cu un an în urmă. Spovedania trezea memoria și îl determina pe om să-și reconsidere faptele „în lumina conștiinței”, cum ar fi spus Marina Țvetaeva. Firește, pentru aceasta trebuie să ai conștiință, dar majoritatea covârșitoare și-a păstrat-o în zilele cele mai negre, deși era înăbușită de „vuietul evenimentelor”. Ea exista într-o formă stafidită, jalnică, pentru că omul nu avea încredere în nimeni, se străduia să stea la o parte, să rămână singur. Conștiința și simțul păcatului slăbesc când omul rămâne singur, fără cuvântul „noi”. Nu oricine are puterea să spună: „Uitându-mă cu scârbă la viața mea / Eu mă cutremur și arunc blesteme, / Amarnic mă jelesc și lacrimi vărs, / Dar versurile jalnice n-o să le șterg… ” Pentru a se consola, contemporanii mei vor șterge sau își vor pieptăna negreșit „versurile lor jalnice”… Dar mai degrabă, nici măcar nu-și dau seama că ele conțin ceva jalnic.

Aceasta se referă la omul obișnuit, nu la corupători și nici la criminali, se referă la mine, păcătoasă și nemernică precum toți contemporanii mei, nu la propovăduitorii „concepției științifice despre lume” care, „pentru binele cauzei”, admit orice fapte și acțiuni numai să fie atins „obiectivul zilei”. (Știm deja că „obiectivul zilei”, îndeplinit de nenumărate ori, distruge țara și transformă oamenii în umbre moarte.) Ei, corupătorii, trăiesc după legi speciale pe care singuri le-au inventat pentru ei înșiși. Eu și semenii mei, corupții adică, avem nevoie totuși de autojustificare, pentru că nu ne-am pierdut cu totul conștiința, chiar dacă înăbușim vocea memoriei. Oare există printre noi mulți oameni adevărați, capabili să se căiască? Există oare printre noi mulți oameni capabili să numească adevăratul păcat al epocii, adevăratul criteriu al binelui și al răului, să oblige memoria să vorbească în gura mare și să cheme toată lumea și pe sine să se căiască? Noi suntem plăpânzi și timizi, ne ascundem prin unghere și bâiguim ceva cu voce scăzută.

Trebuie „să biruim uitarea chiar cu prețul morții”, altfel viața se va preface în dansul licuricilor la care Mandelștam a meditat la Suhumi. Numai că licuricii nu sunt capabili să comită o crimă ca să-și asigure spațiul pentru dans și n-au născocit o „concepție științifică despre lume” care să le permită să-și extermine semenii.

Fragment din volumul „Fără speranță. Speranță abandonată” de Nadejda Mandelștam, apărut la editura Polirom, traducere de Nicolae Iliescu, Iași , 2020

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *