Timpul și calendarul bisericesc

Timp și spațiu – cicluri ale schimbării

Dar timpul? Se spune adesea că există două concepții despre timp — unul ciclic și altul linear; timpul constă fie din cicluri recurente, fie din ceva care se mișcă linear dinspre trecut către viitor. Mulți dintre teologii secolului trecut au așezat aceste două noțiuni în contrast, considerând că timpul ciclic ar fi caracteristic, într-un anume sens, grecilor sau păgânilor, în vreme ce timpul linear, care se îndreaptă către viitor, ar fi caracteristic Scripturilor. Această distincție mi se pare a fi o simplificare forțată, căci ciclicitatea timpului este parte a conceptului biblic tot la fel de mult pe cât este linearitatea, mișcarea de la creație către desăvârșire. Căci trecerea timpului este percepută prin cicluri variate, care se repetă. Ziua, luna sau anul sunt cicluri care sunt legate de mișcarea circulară a pământului, a lunii și a soarelui sau, așa cum le concepeau anticii, a soarelui, a lunii și a sferei stelelor fixe. Căci se considera că mișcarea soarelui în jurul pamântului determină ziua, revoluția lunii în jurul pământului determină luna (așa cum continuam să credem), iar revoluția sferei stelelor fixe determina anul.

Există și alte cicluri asociate în aceste cicluri fundamentale. Anul, de pildă, este împărțit în anotimpuri consecutive: primăvara, vara, toamna și iarna. Tradiția iudaică, așa cum o cunoaștem din Scripturi, adaugă un alt ciclu: ciclul săptămânal, constând din șapte zile, de duminică până sâmbătă. După cum se știe, aceste cicluri nu se potrivesc perfect unul în celălalt: luna durează puțin mai mult decât patru săptămâni, iar anul puțin mai mult decât 12 cicluri selenare. Datorită acestui fapt, calendarul este o întreprindere complicată; timp de veacuri, o imensă cantitate de geniu uman s-a pus în slujba potrivirii acestor cicluri.

Există două moduri de a obține această potrivire, iar calendarul creștin le încorporează pe amândouă. Calendarul iulian, adoptat de creștinii din Imperiul roman este un mod prin care sunt potrivite împreună anul solar și cel selenar (voi folosi terminologia noastră modernă, deși, probabil, ar trebui sa spun anul sideral): celor 12 luni ale anului selenar le sunt adăugate două sau trei zile (cu excepția lunii februarie), astfel încât cele 12 luni sa conțină 365 de zile. Aceasta înseamnă că lunile calendaristice nu mai sunt selenare; luna plină cade în fiecare luna calendaristică într-o altă zi și este posibil chiar sa avem doua luni pline în perioada unei aceeași luni calendaristice. Timpul selenar este, dacă doriți, subordonat timpului solar.

Biserica crestină, însă, a rămas atașată timpului selenar dintr-un singur motiv: sărbătorirea Paștilor, sau Pascha. Așa cum sugerează numele de „Pascha”, sărbătoarea creștină își are originea în Paștele iudaic. Pentru a fixa data Paștelui, iudeii au trebuit să potrivească cumva timpurile selenar si solar. Căci iudeii, ca și musulmanii, care Ie urmează în această privintă, au anul alcătuit din 12 cicluri selenare, deși, spre deosebire de musulmani, din vreme în vreme este intercalată o lună în plus, pentru ca anul iudaic să corespundă în mare anului solar, iar lunile să corespundă anotimpurilor anului. Paștele a fost ținut pe 14 Nisan, data lunii pline de dupa echinocțiu. Pornind de la acest fapt, începând cu sfârșitul secolului al II-lea, creștinii au determinat data Paștilor ca fiind duminica care urmează primei luni pline de după echinocțiul de primăvară (de vreme ce echinocțiul era considerat a fi pe 21 martie, Paștile crestinilor putea cădea în orice zi între 22 martie și 25 aprilie). Sunt potrivite astfel trei dintre ciclurile menționate: cel săptămânal, cel lunar (selenar) și cel anual (solar). Paștile cad în prima zi a saptămânii (duminica), aflată în cadrul ciclului lunar, după luna plină, primăvara, când pamântul se trezește la viață.

Revoluția acestor cicluri — conjuncția și disjuncția lor— formează secvența temporală, care ar fi altfel — asa cum probabil a devenit in mare parte în Occidentul secularizat — o înșiruire de zile asemenea. Să începem cu ziua: în calendarul ortodox (ca și în calendarul apusean, în cazul sărbătorilor, până la reformele Conciliului Vatican II), ziua începe seara, odată cu apusul soarelui — în cartea Facerii, fiecare dintre zile este descrisă ca fiind „seara și dimineața” — și se desfășoară către lumina dimineții; ziua decurge de la întuneric către lumină și, în cele din urmă, către „lumina cea neînserată” a Împărăției cerurilor. Săptămâna, apoi, începe cu ziua de duminică, ziua Învierii; este numită în limba rusă voskresne, „înviere”, iar în limba greacă kyriaki, ziua Domnului, asa cum a fost numita si in Anglia. În chip neobișnuit, săptămana se încheie tot cu duminica, cea de a opta zi, împlinind astfel un ciclu complet (lecționarul ortodox al citirilor din Sfânta Scriptură, de exemplu, este organizat pe saptamani care se încheie duminica), trimițând, iarăși, la ziua a opta, simbolul „zilei neînserate” din împărăție. Înșiruirea ciclurilor selenare (sau a lunilor) începe, de asemenea, cu luna plină pascală, iar anotimpurile anului sunt reflectate și ele în sărbătorile anului bisericesc.

Fragment din volumul „Introducere în teologia liturgică” de Pr. Andrew Louth, apărut la editura Doxologia, traducere de Dragoș Mîrșanu, Iași, 2014