Poetul singurătății

Niciun scriitor nu a înțeles singurătatea mai bine decât Cehov. Oamenii tânjesc după înțelegere, și încearcă să-și exprime sentimentele, dar ceilalți sunt cel mai adesea mult prea absorbiți de ei înșiși ca să le pese. În piesele lui Cehov, spre deosebire de cele ale predecesorilor săi, personajele vorbesc pe deasupra celorlalți. Vorbesc adesea pe rând, dar nu dialoghează. (…) Cititorii lui Cehov nu se pot împiedica să nu se gândească: numai de am putea înțelege sentimentele altora, viața ar fi mult mai bună.

Într-o poveste timpurie, scrisă înainte ca Cehov să-și imagineze că ar putea deveni vreodată un autor serios, un vizitiu, Iona, încearcă din nou și din nou să spună fiecăruia dintre clienții săi despre moartea fiului său, dar toată lumea se grăbește și nimeni nu-i acordă atenție. Tânjește să-și împărtășească durerea, dar își întoarce iapa în grajd la fel de singur cum a plecat. La sfârșitul poveștii, el se adresează în cele din urmă cuiva care pare să-l asculte: iepei sale. „Uite cum stă treaba, fata mea”, explică el. „S-a dus fără motiv…Acuma, să zicem că ai avea și tu un mânz, și ai fi mama acelui mânz.. Și deodată mânzul tău s-ar prăpădi. … Ți-ar părea rău, nu-i așa?” Povestea se termină astfel: „Micuța iapă rumega, ascultând și fornăind peste mâinile stăpânului. Iona se lăsă dus de val și îi povesti toată tărășenia.”

Remarcabilele descrieri ale naturii la Cehov reflectă aproape întotdeauna o stare de spirit a unui anumit personaj, și în „Stepa”, o povestire despre niște călători care traversează nesfârșita, mohorâta stepă, natura însăși pare să-și strige singurătatea. Câmpia se întinde la nesfârșit, mereu aceeași, „şi cerul răsturnat peste ea, – înfricoşător de adînc şi de străveziu în stepă, unde nu sînt nici păduri, nici dealuri înalte, – totul era nemărginit şi plin de nostalgie ..” Oricât de departe ar călători, omul nu pare să înainteze și nu se poate împiedica să nu creadă că însuși timpul s-ar putea opri și ar încremeni în loc.

Deodată, călătorii zăresc un plop singuratic pe care cineva l-a plantat pe o colină: „Cine l-o fi sădit şi ce caută acolo, numai Dumnezeu ştie. Nu-ţi vine să-ţi mai iei ochii de la tulpina lui înaltă şi subţire, de la veşmîntul lui verde. O fi fericit plopul cel mândru? Vara arşiţă, iarna ger şi viscol, toamna nopţi înspăimîntătoare şi negre, fără lună, cînd n-auzi decît urletul furios al vintului. Dar mai cu seamă să fii toată viaţa singur, singurel !…”

O frumusețe stranie sălășluiește în aceste scene singuratice, frumusețea tristeții umane și a întrebărilor fără de răspuns. Privind natura, pare câteodată că această frumusețe exprimă…

”… o  sete pătimaşă de viaţă. Frumuseţea neasemuită şi aspră a patriei îşi află răsunet în sufletul tău, şi parcă ai vrea să zbori şi tu pe deasupra stepei, ca pasărea de noapte. Totuși, în acel triumf al frumuseţii şi în belşugul acela de fericire, se simte o  încordare şi o tristeţe, ca şi cum stepa şi-ar da seama că e nesfîrşit de singură şi că bogăţiile şi minunăţiile ei, care ar putea inspira poeţii, se pierd făra folos pentru oameni, de nimeni cîntate şi nimănui trebuitoare. Iar prin freamătul ei vesel, răzbate o rugă tînguitorure şi deznădăjduită: daţi-mi un cîntăreţ, daţi-mi un cîntăreţ!”

Cehov însuși a fost acel cântăreț, iar povestea sa despre stepă este cântecul său. Este cântecul unei emoții pe care o simțim cu toții, dar pe care nimeni altcineva nu a exprimat-o atât de acut. Și acesta este unul dintre scopurile literaturii cu adevărat mari: să ne ajute să recunoaștem și astfel să fim conștienți de ceea ce ni se întâmplă, dar fără ca noi să observăm cu adevărat.

Piesele de teatru prezentau în mod tradițional o acțiune neîntreruptă, dar Cehov a creat drame din inacțiune, în care cea mai comună direcție scenică – propria sa marcă înregistrată – este „o pauză”. Singurul lucru care se întâmplă în piesa lui Cehov Trei surori, remarca un critic, este că trei surori nu merg la Moscova. Dramele denaturează lumea tocmai pentru că sunt dramatice, dar evenimentele cu adevărat semnificative sunt cele mici, pe care abia le observăm, gesturile de bunăvoință pe care uităm să le întoarcem, atenția pe care nu o acordăm, oportunitățile pe care le ratăm și inevitabila risipă pe care o implică omisiunile noastre.

Cehov a scris o serie de povestiri spectaculoase despre credința religioasă, pe care o descrie într-un mod pe care puțini l-au egalat, dacă l-au egalat. Cei care sunt interesați de acest subiect ar face bine să le citească. Credința se luptă cu toska (dorul), și astfel chiar și aceste povestiri descriu tragedia comunicării eșuate. Într-una din ultimele sale povestiri, „Arhiererul”, îl urmărim pe cucernicul episcop Piotr din Duminica Floriilor până la moartea sa de tifos chiar înainte de Paște. „Ca într-un vis sau delir”, își imaginează că își vede bătrâna mamă în biserică și se pare că ea și nepoata ei au venit într-adevăr în vizită. Piotr vrea cu disperare să-și ușureze sufletul în fața ei, dar ea este atât de intimidată de faptul că se află în prezența unui episcop, încât nu-i poate vorbi altfel decât formal și caută mereu un motiv să nu se așeze în prezența lui. Piotr este tulburat să o audă vorbind fără restricții cu călugărul rătăcitor, părintele Sisoie, în vreme ce cu el nu poate vorbi astfel. Numai atunci când episcopul moare de tifos, ea reușește să uite de rangul său și îl strigă ca pe bietul ei fiu. Dar el este deja inconștient și nu o mai poate auzi.

Și mai rău, într-o lună, când este numit un nou episcop, nimeni nu se mai gândește la Piotr. La finalul povestirii, mama sa, care trăiește acum cu ginerele ei sărac, un diacon, le spune altor femei că a avut un fiu care a fost episcop, „și spune acest lucru cu sfială, temându-se că poate nu va fi crezută… Și, într-adevăr, sunt unii care nu o cred”.

Ceea ce îl diferențiază pe Cehov de alți scriitori de povestiri este finețea percepției, capacitatea sa de a discerne cele mai subtile nuanțe emoționale și aprecierea sa față de „frumusețea eluzivă” a experienței umane. În povestirea „Impresii puternice”, eroul află „că același cuvânt are mii de nuanțe de sens în funcție de tonul cu care este pronunțat și de forma care este dată propoziției”.

Sursă: https://www.firstthings.com/article/2020/11/poet-of-loneliness