Cum arăta prima lecție dintr-un manual de botanică de pe vremuri

MUȘCATA

Poate că nu există plantă mai răspândită, mai cunoscută și mai iubită decât mușcata. În toate grădinile, cât de mari ori cât de modeste, pe la balcoane, pe la ferestre, mușcata e nelipsită. Și e ușor de înțeles. Nici o planta n-are frunziș atât de bogat și frumos, nici flori așa de multe, de viu colorate – și aproape în tot timpul anului. Apoi e așa de puțin pretențioasă! Oricine, aproape fără nici o muncă ori îngrijire, poate să aibă câteva ghivece (oale) cu mușcate la fereastră.

Aceasta deși mușcata nu e de fel din țara noastră. Locul ei de baștină este Africa de miazăzi, și anume: Colonia Capului. Acolo trăiește liber, la câmp, neîngrijită, cum cresc la noi albăstrițele de câmp și păpădia. La noi și în toată Europa e plantă de cultură, adică adusă de grădinari, încât nu crește decât sădită și îngrijită de om prin grădini și locuințe.

Mușcata este o ființă, adică are o viață mărginită: se naște, crește și,după câtva timp, moare. Ca să trăiască, trebuie să se hrănească, iar ca să nu i se stingă neamul, se înmulțește, adică dă naștere la altă plantă, la fel cu ea însăși. La prima vedere s-ar părea că bogăția frunzișului mușcatei și culorile vii ale florilor sale slujesc numai pentru frumusețe, adică la desfătarea simțurilor noastre. Așa și crede lumea neștiutoare. În realitate însă, toate organele plantelor slujesc să îndestuleze nevoile lor. Aceste nevoi sunt tot așa de importante și aproape tot așa de numeroase ca și ale animalelor. Plantele au simțirea mai redusă și nu se pot mișca dintr-un loc într-altul. Încolo, ele trebuie, ca și animalele, să respire, să se hrănească, să se înmulțească, să se apere de dușmani și de vremuri grele, să adune provizii pentru ele ori pentru urmași.

Să vedem cum își îndeplinește mușcata toate aceste trebuințe cu ajutorul

organelor sale.

ORGANELE MUȘCATEI ȘI FUNCȚIUNILE LOR

Mușcata are unele organe afară, în aer, iar altele în pământ. Organele de afară sunt: tulpina cu ramurile, frunzele și florile, iar în pământ e rădăcina. Tulpina poartă rădăcina, frunzele și florile, așa precum trupul unui animal poartă capul, membrele și coada.

Rădăcina. Mușcata nu e liberă, cum sunt animalele. Ea e înfiptă în pământ. Dacă tragem de ea, ca s-o scoatem din pământ, vedem că lucrul nu e tocmai ușor. Ea e trainic înțepenită. Organul prin care mușcata stă fixate în pământ e rădăcina. Examinând cu băgare de seamă rădăcina, după ce am scuturat pământul prins de ea și am spălat-o într- un pahar cu apă, observăm că e formată din fire albe care pleacă de la baza tulpinii. Ele seamănă cu niște sfori groase care se subțiază din ce în ce spre vârf și se sfârșesc ca niște firișoare subțiri. De pe aceste rădăcini se despart alte rădăcini mai scurte și mai subțiri, de pe acestea altele, încât rădăcinile formează un fel de mănunchi de fire foarte mult ramificate, răsucite și încâlcite în pământul din ghiveci. Cu cât rădăcinile sunt mai numeroase și mai încâlcite, cu atât planta opune mai multă împotrivire când tragem de ea ca s-o scoatem din pământ. Numai trăgând cu putere putem ajunge să smulgem planta, dar atunci i-am rupt rădăcinile.

Privind cu lupa vârfurile rădăcinilor celor mai subțiri, care sunt albe, observăm că vârful e neted; ceva mai sus, însă, se desprind de pe rădăcină niște firișoare foarte subțiri, ca niște fire de păr, care înconjoară ca un fel de perie rădăcina pe o distanță destul de lungă. Ei au fost numiți perișori sugători. Funcțiunea de căpetenie a rădăcinii este să ia din pământ apă de care planta are foarte mare nevoie. Fără apă o planta n-ar putea să trăiască. O mușcată smulsă din pământ și lăsată deoparte se veștejește în câteva ceasuri, înainte de a pieri însă, să-i împlântăm rădăcinile într-un vas cu apă: ea se înviorează și-și revine la viață. Putem dovedi că apa se ridică în plantă prin ajutorul rădăcinilor dacă facem următoarea experiență: luăm un ghiveci cu o mușcată, udăm pământul cu apă colorată în roșu printr-un colorant tare, numit fuchsină și, pentru a împiedica evaporarea, acoperim ghiveciul cu un clopot de sticlă sau pahar mare. După câteva ore să tăiem tulpina una cu pământul. Vom vedea că la locul de tăietură mustesc picături de apă colorată în roșu. Deoarece această apă se găsea în pământ, desigur că nu a putut să intre decât prin rădăcini. Apa din pământul umed pătrunde prin vârful rădăcinilor unde sunt perișorii sugători. Într-adevăr, dacă smulgem o mușcată dintr-un ghiveci ca s-o punem în altul, ea se va usca, deoarece prin smulgerea brutală s-au rupt vârfurile delicate ale rădăcinii și aceasta este ca și cum am fi tăiat rădăcina întreagă.

Apa cu care udăm necontenit pământul din ghiveciul cu mușcată este de obicei apă de izvor ori de fântână. Dacă stropim un geam de sticlă curat cu astfel de apă vom vedea, după ce picăturile s-au evaporat, că în locul fiecărei picături rămâne o urmă, o pată albicioasă. Tot astfel de pete rămân dacă, în loc de apă curată, am întrebuințat apă în care am topit zahăr ori sare. În cazul acesta, dacă le atingem cu limba, petele sunt dulci ori sărate Aceasta ne arată că numai apa s-a evaporat, iar sarea ori zahărul care erau în ea au rămas. Prin urmare și apa de izvor ori de puț are în ea diferite substanțe ce rămân pe geam când apa se evaporează. Aceste substanțe provin din pământ și se numesc substanțe minerale. O dovadă este și faptul că pe fundul și pe pereții oalelor de bucătărie în care se fierbe apă se depune un fel de coajă numită piatră, formată tot din substanțe minerale.

Când planta suge apă din pământ, odată cu apa intră și substanțele minerale pe care apa le conține.

Tulpina. Din pământ se ridică tulpina în aer. Tulpina e cilindrică, cam de grosimea unui creion, și se ramifică, formând ramuri, care merg subțiindu- se către vârf. Tulpina și ramurile ei sunt învelite pe din afară cu o pieliță — epiderma — după cum trupul animalelor e acoperit cu piele. Epiderma e de culoare verde pe ramurile tinere și cenușie pe cele bătrâne. Putem cu briceagul (cuțitașul) să jupuim această pieliță. Să tăiem o bucată dintr-o ramură în lung cu briceagul așa ca să scoatem o felie cât mai subțire. Dacă felia tăiată e subțire de tot, ea e străvezie. Punând-o pe geam sau pe o sticlă și privind-o cu ochii liberi, sau mai bine

în zare cu o lupă, putem să vedem cu ușurință alcătuirea lăuntrică a tulpinii. În afară este epiderma, ca o pojghiță subțire. Sub epidermă e o pătură mai groasă, cenușie în afară și verzuie înăuntru: scoarța. Mai înăuntrul scoarțeisunt niște dungi mai vârtoase și de culoare mai închisă, care merg vertical, paralel cu suprafața tulpinii. Acestea sunt niște țevi, numite vase, prin care

circulă lichidele care hrănesc planta. Tot locul dintre vase și mijlocul tulpinii e plin cu o materie albă, moale, ca miezul coceanului de porumb Aceasta e măduva. Aceleași părți se pot observa dacă, în loc de a tăia felia în lungul tulpinii, o tăiem de-a curmezișul. În cazul acesta epiderma, scoarța, vasele și măduva ni se înfățișează ca inele concentrice. Epiderma e inelul cel mai dinafară, iar măduva e cercul cel mai dinăuntru. Vasele formează un inel noduros de culoare mai închisă, care desparte scoarța de măduvă.

Tulpina și ramurile mușcatei conduc apa cu substanțe minerale în frunze (…)

„Manualul de Botanică” al prof. Popovici-Bâznoșanu a apărut la editura Contra Mundum.