Cercul interior

Îmi permiteți să vă citez câteva rânduri din ”Război și pace” a lui Tolstoi?

În momentul intrării lui Boris, prințul Andrei asculta, privind disprețuitor printre gene (cu acea expresie reținută, de plictiseală, caracteristică omului binecrescut, expresie care spunea limpede parcă: dacă n-ar fi obligația mea, n-aș sta o clipă de vorbă cu dumneata), pe un bătrân general rus cu pieptul plin de decorații, care-i raporta ceva, aproape înlemnit pe vârful picioarelor, în cea mai încordată și respectuoasă poziție soldățească, și cu o expresie servilă pe fața de culoare stacojie.

– Foarte bine, vă rog să așteptați, îi răspunse el generalului în rusește, cu accentul franțuzesc cu care pronunța cuvintele ori de câte ori voia să arate cuiva dispreț. Observându-l pe Boris, fără să mai dea vreo atenție generalului ( care încă se ținea după el, implorându-l să-l mai asculte puțin), prințul Andrei îi făcu lui Boris un semn din cap, zâmbind vesel, și se întoarse spre el.

Boris înțelese în clipa aceea pe deplin ceea ce până atunci numai bănuia, anume că, în armată, pe lângă ierarhia și disciplina înscrise în regulament, de care se știa la regiment și pe care le cunoștea și el, mai exista și o altă ierarhie, mai importantă, și anume aceea în virtutea căreia acest general, strâns încins și cu fața stacojie, aștepta deoparte respectuos, în timp ce căpitanul – prințul Andrei – găsea mai nimerit să stea pentru plăcerea sa de vorbă cu sublocotenentul Drubețkoi. Acum mai mult decât oricând, Boris se hotărî să se conducă de aici înainte nu după ierarhia înscrisă în regulament, ci după aceasta, nescrisă.[1]

Când invitați un moralist între două vârste să vă țină un discurs, sunt nevoit să trag concluzia, oricât de improbabilă este această concluzie, că aveți un gust pentru lecții de morală de la oameni între două vârste. Voi face tot posibilul pentru a gratifica acest gust. Vă voi da, neîndoios, sfaturi despre lumea în care urmează să trăiți. Prin aceasta nu vreau să înțelegeți că urmează să vă vorbesc despre ceea ce se cheamă acum evenimente curente. Probabil că știți la fel de multe despre acestea ca și mine. Nu vă voi vorbi – sau doar într-o formă atât de generală încât abia o veți recunoaște – despre ce rol ar trebui să jucați în reconstrucția post-belică.

E improbabil, de fapt, ca vreunul dintre voi să poată contribui direct la pacea și prosperitatea Europei în următorii zece ani. Veți fi foarte ocupați să vă găsiți slujbe, să vă căsătoriți, să vă faceți rost de adevăruri. Voi face ceva mai demodat decât vă așteptați probabil. Vă voi da sfaturi. Voi emite avertismente. Sfaturi și avertismente despre lucruri atât de perene, încât nimeni nu le poate numi „evenimente curente”.

Și desigur că toată lumea știe ce fel de avertismente ar putea să dea celor mai tineri un moralist între două vârste de tipul meu. O să vă previn împotriva Lumii, a Trupului, și a Diavolului. Doar unul dintre aceștia trei va fi suficient pentru azi. Pe diavol îl voi lăsa în pace. Asocierea dintre mine și el în mentalul colectiv a mers deja mai departe decât îmi doream: în anumite cercuri a ajuns la un fel de confuzie, dacă nu de identificare. Am început să realizez adevărul acelui vechi proverb care spune că cine mănâncă la acceași masă cu acel formidabil adversar are nevoie de o lingură foarte lungă. Cât despre Trup, cred ca ați fi niște tineri într-adevăr foarte anormali dacă nu ați știi despre acest subiect tot la fel de mult ca și mine. Dar cred că pot să vă spun câteva lucruri despre Lume.

În pasajul pe care tocmai vi l-am citit din Tolstoi, tânărul sublocotenent Boris Drubețkoi descoperă că în armată există două sisteme ierarhice diferite. Unul este tipărit într-o cărticică roșie și poate fi consultat de oricine. El rămâne neschimbat. Un general este întotdeauna superior unui colonel, iar un colonel este întotdeauna superior unui căpitan. Dar celălalt sistem nu este tipărit nicăieri. Nici măcar nu este vorba despre o societate secretă formal organizată, cu ofițeri și reguli pe care le-ai afla abia după ce ai fost admis. Descoperi progresiv, în moduri aproape nedefinite, că el există și că te afli în afara lui; și poate, mai târziu, realizezi că ești în interiorul lui.

Există niște echivalente ale unor parole, dar acestea sunt spontane și informale. Folosirea unui anumit argou, a unor porecle speciale, o manieră aluzivă de a face conversație, toate sunt semne. Dar regulile nu sunt atât de previzibile. Nu e ușor să-ți dai seama, la un moment dat, cine este înăuntru și cine este pe dinafară. Unii oameni sunt în mod evident înăuntru, iar alții sunt în mod evident pe dinafară, dar întotdeauna sunt și câțiva care se află la limită. Și dacă te întorci la același sediu de divizie, sau de brigadă, sau la același regiment, sau chiar în aceeași unitate, după o absență de șase săptămâni, este posibil să găsești această ierarhie complet modificată.

Nu există admisii sau expulsii formale. Oamenii cred că sunt în interior după ce, de fapt, au fost expulzați, sau uneori, înainte de a fi fost inițiați: spre marele amuzament al celor care sunt cu adevărat înăuntru. Nu are un nume precis. Singura regulă certă este că cei dinăuntru și cei dinafară îi dau nume diferite. Din interior ar putea să constea, în anumite cazuri, într-o simplă enumerare: ar putea să se numească „tu, eu și Tony”. Când este foarte sigură, și relativ stabilă în numărul de membri, își spune „noi”. Când trebuie extinsă pentru a răspunde unei anumite urgențe, își va spune „toți oamenii raționali din locul ăsta”. Dinafară, dacă ai ratat orice șansă de a fi acceptat înauntru, îi vei spune „gașca aia” sau „ei” sau „X-ulică și prietenii lui”, sau „ședința” sau „cercul inițiaților”. Dacă ești un candidat pentru admisie, probabil că nu îi spui în nici un fel. Să vorbești despre asta cu oameni de la exterior te-ar face și pe tine să te simți exclus. Și a menționa că ai vorbit cu omul care este înauntru, și care ar putea să te ajute, dacă conversația de față merge bine, ar fi curată nebunie.

Oricât de stângace ar fi descrierea mea, sper că ați recunoscut cu toții lucrul pe care îl descriu. Nu că ați fost, bineînțeles, în Armata Rusă, sau în orice altă armată. Dar ați întâlnit fenomenul unui Cerc al Inițiaților. Ați descoperit unul în clasa voastră de la școală înainte de finalul primului semestru. Și când v-ați cățărat undeva foarte aproape, spre sfârșitul celui de-al doilea an, poate că ați descoperit că în interiorul Cercului exista un alt Cerc pentru cei și mai inițiați, care la rândul său, era doar marginea marelui Cerc de Inițiați al școlii, pentru care Cercurile Inițiaților din fiecare clasă funcționau doar ca niște sateliți. Este chiar posibil ca cercul școlii să fi fost în legătură cu cercul profesorilor din școală. De fapt, nu făceai decât să începi să decojești foile unei cepe. Și aici, la universitate – mă înșel oare dacă presupun că în chiar acest moment, ascunse mie, există mai multe astfel de cercuri – sisteme independente sau inele concentrice – prezente acum în această încăpere? Și pot să vă asigur că în orice spital, în orice barou local, dioceză, școală, afacere sau colegiu în care veți ajunge după ce absolviți, veți găsi Cercurile – ceea ce Tolstoi numește ce-a de-a doua ierarhie, sau ierarhia nescrisă.

Toate acestea sunt destul de evidente. Mă întreb dacă veți crede același lucru despre ceea ce urmează să vă spun în continuare. Eu cred că în toate viețile oamenilor în anumite perioade, și în viața multor oameni în orice perioadă, între copilărie și adâncă bătrânețe, unul dintre elementele dominante este dorința de a fi inclus în Cercul local și teroarea de a rămâne pe dinafara acestuia. Acestei dorințe, sub una dintre formele sale, i s-a făcut cu adevărat din plin dreptate în literatură. Sub forma snobismului, vreau să spun. Literatura victoriană este plină de personaje frământate de dorința de a intra în acel Cerc particular care este, sau era, Societatea. Dar trebuie să înțelegeți că „Societatea”, în acest sens al cuvântului, nu este decât unul dintre sutele de Cercuri, și prin urmare snobismul este doar una dintre fețele dorinței de a fi înăuntru.

Oamenii care se cred liberi, și într-adevăr, chiar sunt liberi de snobism, și care citesc satire despre snobism cu o superioritate liniștită, ar putea să fie devorați de această dorință sub o altă formă. S-ar putea ca însăși intensitatea dorinței lor de a intra într-un Cerc cu totul diferit să îi facă imuni la tentațiile înaltei societăți. O invitație de la o ducesă ar putea să fie o slabă consolare pentru o persoană care resimte usturimea excluderii dintr-o coterie artistică sau comunistă. Bietul om – el nu vrea încăperi aerisite și luminoase, nu vrea șampanie, nu-l interesează nici măcar scandalurile despre nobili și despre Cabinetul Miniștrilor: micul pod sau studio sacru, capetele aplecate laolaltă, fumul gros de țigară, și conștiința delicioasă că noi – noi patru sau cinci ghemuiți laolaltă în jurul sobei acesteia – suntem cei care știu.

Adesea această dorință se camuflează atât de bine încât abia dacă mai recunoaștem plăcerea împlinirii ei. Unii le spun nu doar soțiilor lor, dar și lor înșiși, ce bătaie de cap este statul la birou sau la școală până târziu pentru o activitate de muncă foarte importantă, și la care participă pentru că doar ei și Cutare și încă doi sunt singurii oameni care au mai rămas în instituție care chiar știu cum se face treabă. Dar nu este chiar adevărat. E o mare corvoadă când bătrânul Fatty Smithson te ia deoparte și îți șoptește „Ascultă, trebuie să facem cumva să te băgăm și pe tine la examinarea asta” sau „Eu și Charles ne-am dat seama imediat că trebuie să faci și tu parte din comisia asta.” Este o corvoadă teribilă… dar vai, cât de mult mai teribil ar fi dacă ai fi lăsat pe dinafară! Este obositor și nesănătos să-ți pierzi după-amiezele de sâmbătă: dar să le ai libere pentru că nu contezi, asta e și mai rău.

Freud ar spune, fără îndoială, că întregul demers este doar un subterfugiu pentru impulsuri sexuale. Dar mă întreb dacă nu cumva pantoful e la celălalt picior, ca să zic așa. Mă întreb dacă nu cumva, în aceste vremuri promiscue, multe feciorii au fost pierdute nu în numele lui Venus, cât în spiritul obedienței către mirajul apartenenței de un grup. Pentru că, sigur că atunci când promiscuitatea este în vogă, cei virtuoși sunt excluși. Ei sunt ignoranți cu privire la ceva ce alții știu. Sunt neinițiați. Cât despre lucruri mai banale, numărul persoanelor care au fumat sau s-au îmbătat din motive similare este cu siguranță foarte mare.

Trebuie să fac acum o distincție. Nu voi susține că existența cercurilor inițiaților este un rău. Este certamente inevitabil. Trebuie să existe discuții confidențiale: și nu e numai un lucru rău, este – în sine – un lucru bun ca între cei care lucrează împreună să se înfiripe prietenii. Și este probabil imposibil ca ierarhia oficială a oricărei organizații să coincidă cu dedesubturile ei. Dacă cei mai înțelepți și cei mai energici oameni ar avea cele mai înalte poziții, ar putea coincide; dar cum adesea nu e cazul, întotdeauna vor fi oameni în poziții înalte care sunt în realitate de carton, și oameni în poziții mai puțin importante, care au mai multă greutate decât ar lăsa să presupună rangul și poziția lor. Este necesar: și poate că nu este un rău necesar. Dar dorința care ne atrage către cercurile inițiaților este cu totul altceva. Un lucru ar putea fi neutru din punct de vedere moral, și cu toate acestea dorința pentru acel lucru ar putea fi periculoasă. Cum a spus Byron:

Dulce-i o moștenire, și trecător de dulce

Și moartea neașteptată a unei bătrâne rude.

Moartea lipsită de durere a unei rude pioase la o vârstă avansată nu e un rău. Dar o dorință stăruitoare pentru moartea ei din partea moștenitorilor, nu este considerată a fi un sentiment la locul lui, iar legea nu vede cu ochi buni nici cea mai gingașă încercare de a-i grăbi sfârșitul. Să lăsăm cercurile inițiaților să fie o trăsătură inevitabilă și poate chiar inocentă a vieții, deși cu siguranță nu una frumoasă: dar cum rămâne cu dorința noastră de a intra în ele, cu angoasa de a ne vedea excluși, și cu plăcerea aparte de a ne vedea intrați?

Nu am dreptul să fac presupuneri despre gradul în care oricare dintre voi ați putea fi deja compromiși. Nu am voie să presupun că mai întâi ați neglijat, iar mai apoi ați rupt-o cu prieteni la care țineați cu adevărat și care v-ar fi fost alături o viață, pentru a curta prietenia celor care vi s-au părut a fi mai importanți, mai ezoterici. Nu trebuie să vă întreb dacă ați resimțit vreo plăcere în a vedea singurătatea și umilința celor excluși, după ce voi înșivă v-ați văzut intrați: dacă ați vorbit vreodată cu alți membri ai Cercului în prezența celor neinițiați, numai pentru a stârni invidia acestora din urmă; dacă mijloacele prin care v-ați făcut plăcuți grupului în perioada de probă, au fost de la un capăt la altul admirabile. Vă voi pune doar o singură întrebare – și este, desigur, o întrebare retorică, la care nu aștept nici un răspuns. Oare de-a lungul întregii voastre vieți, așa cum v-o amintiți acum, v-a împins vreodată dorința de a fi de partea corectă a unei linii invizibile la vreo faptă sau la vreun cuvânt asupra căruia, în orele târzii ale unei nopți nedormite, să reflectați cu satisfacție? Dacă da, atunci cazul vostru este mai fericit decât al marii majorități.

Scopul principal al discursului meu este pur și simplu să vă conving că această dorință este unul dintre marile resorturi permanente ale acțiunilor umane. Este unul dintre factorii care ajung să facă lumea să arate așa cum o știm – acest talmeș-balmeș de luptă, competiție, confuzie, corupție, dezamăgire și autopromovare, și de faptul că este unul dintre resorturile permanente, puteți fi siguri. Dacă nu veți lua măsuri de prevenție, această dorință va deveni unul dintre motoarele principale ale vieții voastre, începând cu prima zi în care veți intra într-o profesie și până în ziua în care veți fi prea bătrâni ca să vă mai pese. Va fi progresia naturală – viața care va veni de la sine în întâmpinarea voastră. Orice alt fel de viață, dacă îl veți duce, va fi rezultatul unui efort conștient și continuu. Dacă nu faceți nimic în această privință, dacă vă lăsați duși de curent, veți fi de facto membri ai „Cercului Inițiaților”. Nu spun că veți fi membri de succes; poate că nu. Dar fie că veți plânge și veți ofta pe dinafara Cercurilor la care nu aveți acces, fie că veți pătrunde cu succes din ce în ce mai adânc – într-un fel sau altul, veți fi genul acela de om.

V-am dat deja destul de clar de înțeles că eu consider că ar fi mai bine pentru voi să nu fiți genul acela de om. Dar poate că aveți mintea deschisă pe subiect. Așa ca vă voi sugera două motive pentru a gândi ca mine. Ar fi politicos și generos, și în virtutea vârstei voastre, chiar și rezonabil să presupun că niciunul dintre voi nu este încă un ticălos. Pe de altă parte, prin simpla lege a probabilităților (nu zic nimic împotriva liberului arbitru), este aproape sigur că cel puțin doi, trei dintre voi veți deveni, până să muriți, niște ticăloși. Trebuie să existe în această încăpere premizele pentru cel puțin doi-trei egoiști fără scrupule, înșelători și cruzi. Alegerea este încă înaintea voastră: și sper să nu luați cuvintele mele grele despre posibilul vostru caracter viitor ca pe o lipsă de respect pentru caracterul vostru actual.

Și profeția pe care o fac este următoarea. Pentru nouă din zece dintre voi, alegerea care v-ar putea conduce către ticăloșie va veni, atunci când va veni, într-o formă cât se poate de banală. E aproape cert că nu vor veni oameni în mod vădit răi, care să vă amenințe sau să vă mituiască flagrant. La un pahar, la o cafea, deghizat ca o trivialitate, înghesuit între două glume, din gura unui bărbat sau a unei femei pe care i-ați cunoscut recent și pe care sperați să îi cunoașteți încă și mai bine – chiar în momentul în care sunteți cel mai îngrijorați să nu păreți nesofisticați, naivi sau snobi – vi se va bate un apropo.  Va fi o aluzie la ceva pe care publicul, ignorantul și romanticul public, nu l-ar înțelege niciodată: ceva de care până și neinițiații din profesia voastră sunt susceptibili să facă mare caz: dar este ceva pe care „noi”, va spune noul vostru prieten – și la cuvântul „noi” vei încerca să nu roșești de plăcere – ceva pe care „noi îl facem întotdeauna”.

Și o să fiți atrași înăuntru, dacă veți fi atrași, nu de vreo dorință de câștig sau în virtutea altor avantaje, ci pur și simplu pentru că, la momentul respectiv, când paharul a fost atât de aproape de buzele voastre, nu ați putut rezista să vă rupeți și să fiți aruncați înapoi în frigul de afară. Ar fi ceva de nesuportat să vedeți fața interlocutorului vostru – acea față cordială, confidențială, delicios de sofisticată – cum îngheață brusc într-o expresie de răceală și de dispreț, să știți că ați fost încercat pentru Cercul Inițiaților și respins. Și apoi, dacă sunteți atrași înăuntru, săptămâna viitoare va fi ceva puțin mai departe de reguli, și anul viitor și mai departe puțin, dar totul va rămâne în cel mai vesel și cordial spirit cu putință. S-ar putea termina într-o prăbușire, într-un scandal sau chiar în închisoare; s-ar putea sfârși în milioane, un titlu nobiliar și premii înmânate la vechea voastră școală. Dar tot un ticălos veți fi.

Acesta este primul meu motiv. Dintre toate pasiunile, pasiunea pentru Cercul Inițiaților este cea mai aptă de a face pe un om, care nu este încă un om foarte rău, să facă lucruri rele. Al doilea motiv este acesta. Pedeapsa care le-a fost dată Danaidelor în lumea de apoi clasică, aceea de a încerca să umple un ulcior spart cu apă, nu este simbolul unui singur viciu, ci al tuturor viciilor. Este semnul distinctiv al unei dorințe perverse, acea de a căuta să obții ceea ce este imposibil de obținut. Dorința de a fi în interiorul liniei invizibile ilustrează această regulă. Atâta timp cât ești condus de această dorință, nu vei obține niciodată ceea ce îți dorești. Încerci să cureți o ceapă: dacă reușești, nu va mai rămâne nimic din ea. Până nu îți vei învinge frica de a fi un exclus, vei rămâne un exclus.

Acest lucru devine foarte clar atunci când începi să te gândești la el. Dacă vrei să faci parte dintr-un anumit cerc pentru un motiv sănătos – să zicem că vrei să faci parte dintr-o societate muzicală pentru că ești foarte pasionat de muzică – atunci e posibil că vei găsi satisfacție în acest demers. Te vei trezi poate cântând într-un cvartet și te vei bucura din plin. Dar dacă tot ce vrei este să fii un inițiat, atunci plăcerea ta va fi de scurtă durată. Cercul nu poate avea, din interior, același șarm pe care îl avea din afară. Prin simplul fapt că ai fost admis, și-a pierdut magia.

După ce dispare farmecul noutății, membrii acestui cerc nu vor fi mai interesanți decât vechii tăi prieteni. De ce ar fi? Nu căutai virtute sau bunătate sau loialitate sau umor sau erudiție sau istețime, sau oricare dintre lucrurile care pot fi cu adevărat apreciate. Tot ce ai vrut a fost să fii „înăuntru”. Iar aceasta este o plăcere care nu are cum să dăinuie. Imediat ce noii tăi asociați vor fi fixați de rutină în viața ta, vei începe automat să cauți următorul Cerc. Capătul curcubeului va fi încă în fața ta. Vechiul cerc va fi de-acum doar un fundal cenușiu pentru încercarea de a pătrunde într-unul nou.

Și le veți găsi întotdeauna din ce în ce mai greu accesibile, dintr-un motiv pe care îl cunoașteți prea bine. Voi înșivă, odată inițiați, veți încerca să faceți lucrurile mai grele pentru următorul candidat, tot astfel cum cei care erau în grup înaintea voastră v-au făcut și vouă intrarea dificilă. E firesc. În orice grup integru de oameni, pe care îi sudează laolaltă un scop bine întemeiat, excluziunile sunt întrucâtva accidentale. Trei sau patru oameni, care sunt aduși împreună în scopul unei activități de muncă, îi exclud pe alții pentru că munca este îndeajuns doar pentru numărul lor sau poate pentru că ceilalți nu ar ști să o facă. Micul vostru grup muzical își limitează numărul de membri pentru că încăperea în care vă întâlniți nu poate acomoda decât un anumit număr de oameni. Dar adevăratul Cerc al Inițiaților există pentru a exclude. Nu ar fi distractiv dacă nu ar exista excluși. Linia invizibilă nu ar avea nici un sens dacă majoritatea oamenilor nu ar fi de partea greșită a ei. Excluziunea nu este un accident; este însăși esența.

Căutarea Cercului Inițiaților vă va frânge inima dacă voi nu frângeți cercul. Dar dacă îl frângeți, un lucru surprinzător se va întâmpla. Dacă în timpul orelor voastre de lucru, faceți din muncă scopul vostru, o să vă treziți fără să băgați de seamă în interiorul singurului cerc din profesia voastră care contează cu adevărat. Veți fi unul dintre artizanii buni, și alți artizani buni vă vor recunoaște. Acest grup de artizani nu va coincide în nici un caz cu Cercul Inițiaților sau cu Oamenii Importanți sau cu Oamenii care Știu. Nu va influența acea politică profesională, nici nu va pune în mișcare acea influență care luptă pentru profesie ca întreg în detrimentul publicului: nici nu va conduce la acele scandaluri și crize periodice pe care le produce de obicei Cercul Inițiaților. Dar va face acele lucruri pentru care există profesia respectivă, și va fi responsabil, pe termen lung, pentru tot respectul de care se bucură acea profesie, și pe care discursurile și publicitatea nu ar putea să îl mențină.

Și dacă în timpul tău liber te întâlnești doar cu oamenii care îți plac, vei realiza că ai mai făcut încă o descoperire remarcabilă: că ești într-adevăr confortabil și în siguranță în centrul a ceva ce, văzut din exterior, arată exact ca un Cerc al Inițiaților. Dar diferența este că secretul este accidental, și exclusivitatea o consecință secundară, și nimeni nu a fost condus în nici o direcție de mirajul ezotericului: pentru că e vorba doar de patru sau cinci oameni care își caută compania pentru a face lucruri care le plac. Asta este prietenia. Aristotel o plasa printre virtuți. Probabil că este responsabilă de jumătate din toată fericirea din lume, și nici un Cerc al Inițiaților nu va avea vreodată parte de așa ceva.

Ni se spune în Scriptură că celor care cer, li se va da. Acest lucru este adevărat, în sensuri pe care nu le pot explora acum. Dar într-un alt sens, este foarte mult adevăr în principiul școlăresc „cei care cer n-or să primească”. Pentru o persoană tânără, care abia intră în viața adultă, lumea pare plină de „înăuntru-uri”, pline de intimități și confidențialități delicioase, pe care dorește să le exploreze. Dar dacă își dă frâu liber acestei dorințe, nu va ajunge la nici un „înăuntru” care să merite. Drumul adevărat se întinde în cu totul altă direcție. Seamănă cu casa din Alice în Tara Oglinzilor.