Ducele și măcelarul

Cred că ducele de Cambridge a fost cel care s-a pronunțat împotriva oricărei schimbări, chiar și a celei în mai bine. Pare absurd, dar am ajuns să-mi deau seama ce vroia să spună, chiar dacă nu merg atât de departe ca el: dorința de schimbare denotă o stare de nemulțumire. Opusul ei, mulțumirea, e preferabilă  nu doar pentru că e mai plăcută în sine, ci și pentru că nemulțumirea naște o visare după tot felul de perfecțiuni imaginare, care, în încercarea de a le pune în practică, sfârșesc în tot felul de iaduri pe pământ.

Pe același calapod, nostalgia are parte de o reputație proastă, în special printre intelectuali, care o privresc atât ca un refuz de  da față cu lumea și ca o romanțare ipocrită a trecutului. Dar mi se pare ceva foarte greșit. Un om ajuns la o anumită vârstă, fără să fie nostalgic, înseamnă că a avut parte de o existență destul de mizerabilă. Nu-și poate aduce aminte de trecut cu acel ameste de plăcut și părere de rău reprezentat de nostalgie.

Un astfel de om e atât de fixat pe prezent sau pe viitor sau pe progres, încât nu realizează că decăderea chiar survine în lume, sau nu-i acordă vreo importanță. Cu alte cuvinte, e prea tânăr sau superficial sau amândouă și crede că orice schimbare e spre bine. Drept urmare, vrea schimbarea de dragul schimbării, indiferent de consecințe.

Astăzi până și schimbările minore mă tulbură. Credeam că rutina e cel mai rău lucru care se poate întâmpla, dorința unor persoane fără imaginație; dar acum descopăr rutina ca fiind, cel puțin în unele privințe liniștitoare. Poate e vorba de apropierea morții: rutina îți dă iluiza permanenței și a statorniciei. Prin definiție, iluzia e ceva fals, în special iluzia statorniciei: dar cine poate trăi cu totul fără ea?

Drept urmare,  când mă duc la piață îmi doresc ca tarabele să fie în același loc, să vândă aceleași lucruri și preferabil la aceleași prețuri: familiaritatea naște prietenie. Recent, însă, s-a pensionat măcelarul la care mergeam în Franța și m-am simțit aproape jignit. Îl știam de mulți ani și presupus că ofensa ridicolă pe care am simțit-o – la urma urmei omul are dreptul să se pensioneze – provenea în parte dintr-o conștientizare forțată a faptului că, el fiind mult mai tânăr decât mine, am ajuns acum să fiu bătrân. (Ești bătrân când cei mai tineri decât tineri se pensionează). Iar când vezi pe cineva într-un singur rol toată viață, ajungi să crezi că acel rol e singurul lui scop în viață, fără nimic altceva de făcut. Un negustor sau un ospătar care te-a servit ani de zil și care se retrage sau se duce să muncească altundeva e ca un soldat care dezertează: te-a trădat. Să ne înțelegem, ca să nu fiu greșit înțeles: sentimentul e complet absurd.

Măcelarul, în fapt, nu era atât de bătrân, puțin sub 60 de ani. Dar mi-a spus că e obosit și arăta într-adevăr extenuat. Ori a fost lovit de ceea ce francezii numesc „a coup de vieux” (îmbătrânire dintr-odată, ca o lovitură) sau eu nu am observat asta înainte de a se retrage.

Ciudat, dar viața lui nu mi s-a părut a fi altfel decât extrem de plăcută, văzându-l ca pe un tip bine dispus, aștepând să mă servească de parcă acesta ar fi fost scopul principal al vieții lui. Nu m-am gândit un moment la ce presupune meseria și afacerea sa, dar dintr-odată m-a pus pe gânduri.

În cea mai mare parte a anului deschidea la opt și închidea la prânz, după care deschidea din nou la patru și închidea la șaptea seara, șase zile pe săptămână. În timpul perioadelor aglomerate din an, nu închidea la prând, dar peste toate, își făcea singur mezelurile, făcea pui fripți la cuptor și, bineînțeles, trebuia să cumpere toate produsele pe care le vindea. Fiindcă erau perisabile, trebuia să le cumpere în cantități bine alese pentru a se vinde. Un calcul prost însemna pierdere, apoi nevoia de a crește prețurile, ceea ce i-ar fi redus vânzările. Într-un fel avea mai multe responsabilități decât un bancher.

De multe ori, munca lui începea înainte de a deschide magazinul. Trebuia să cumpere carne și să facă mezelurile. Trebuia să-și țină magazinul impecabil și să fie drăguț cu clienții, indiferent cum se simțea. Numai când mă gândesc și mă simt obosit; iar el a făcut asta vreme de 30 de ani, de când a deschis magazinul! Și-a meritat pensia.
Apoi mă gândesc la decizia de a cumpăra magazinul și a începe afacerea: ce curaj! De ce virtuți trebuie să fi dat dovadă în cariera sa (dacă o poți numi carieră)! Cumpătarea era esențială: nu-și putea permite altceva. Încredere și fidelitate. Maniere, onestitate și cinste nu erau doar recomandabile, ci chiar necesare pe termen lung, dacă afacerea era să aibă durată de viață lungă. Trebuia să câștige încrederea atât a furnizorilor cât și a clienților.

Nu m-am gândit deloc la asta înainte să-și anunțe pensionarea, deși toate erau evidenta la o scurtă privire. Și ceea ce era adevărat despre el, era adevărat despre nenumărate alte mici afaceri la care mă uit de sus sau de care depind.

La modul general, astfel de oameni precum măcelarul meu sunt descriși ca fiind mici burghezi. Conceptul sociologic și economic e încărcat de dispreț. Mă îndoiesc că e cineva care să fie flatat când i se spune că e un mic burghez. Când Napoleon a spus despre englezi că sunt o țară de comercianți, nu făcea un compliment.

În sfârșit, ce vroiam să spun este că viața măcelarului descris mai sus, nu era fără greutăți și cu siguranță nu era lipsită de anxietate. Ce vederi politice avea nu știu, dar mă îndoiesc că erau extremiste. Nu-l recunosc în portretul micii burghezii comun printre intelectuali, care de regulă se văd pe ei ca un fel de aristocrație naturală.

Totuși, aș vrea să sublineze următorul lucru: în genere trecem prin viață fără să ne gândim la viețile celorlalți, care au doar roluri secundare în drama vieții noastre. Până la un punct e ceva inevitabil: avem de-a face cu un număr atât de mare de oameni încât cu greu putem cerceta sau ne imagine viețile tuturor celor pe care îi întâlnim.

Însă acest obicei, deși natural, este dăunător. În ce privește lucrurile materiale, trecem nesimțitori pe lângă ele, fără a mai vorbi de recunoștință pentru tot ceea ce contribuia la confortul și calitatea vieților noastre; ne împiedică să vedem binefacerile pe care le-am primit nemeritat din trecut. În ce privește oamenii, ne duce la indiferență și chiar la dispre pentru mulți dintre cei cu care intrăm în contact.

Din experiența mea, cel puțin, indiferența și disprețul îi înfurie și îi acrește pe oameni mai mult decât nedreptatea.

Din ce în ce mai mult sunt obsedat de întrebarea ce se întâmplă cu ospătarul, cu poștașul, cu gunoierul după ce termină munca, care sunt speranțele sale, aspirațiile și fricile sale? Abia atunci încep să-mi apreciez norocul. Mi se pare important, din ce în ce mai mult, să apreciez, chiar și parțial, serviciile pe care oamenii mi le fac, fie și indirect, adesea cu o grație pe care mie mi-ar fi greu să o egalez dacă aș fi în poziția lor sau având perspectivele lor.

Theodore Dalrymple este autorului volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.