A aduna cărți vechi a devenit un act politic

Trecutul nostru literar se află sub asalt. Edițiile noi ale clasicilor apar cu semne de avertizare pentru cititori. Scriitori din trecutul îndepărtat sunt învinuiți pentru că lezează sensibilitățile contemporane. Iar cititorii emotivi taie decupează fără încetare cărțile de tot ceea ce le-ar putea afecta viziunea identitară.
În februarie, gloatele corecte politic l-au luat la ochi de Roald Dahl și-au făcut „sute de schimbări” în cărțile sale pentru copii. Apoi, doar câteva zile mai târziu, au cenzurat din romanele cu James Bond ale lui Ian Fleming.

Nu s-au oprit aici. În martie am aflat că romanele Agathei Christie au fost rescrise pentru a elimina limbajul ofensator, cum ar fi insultele și referințele etnice. Două luni mai târziu, Dr. Emily Zobel Marshall a incriminat seria cu Peter Iepurașul a scriitoarei Beatrix Potter. Apoi, vulturii culturii anulării au început să dea târcoale lui PG Woodhouse, anunțând că noile ediții ale romanelor sale vor fi însoțite de un cuvânt de avertizare cu privire la „limbajul, temele și caracterizările demodate”.

Probabil că industria de carte, așa cum o știam, e prea coruptă pentru a mai fi salvată. Ca multe alte sectoare și instituții, pare să fi pierdut din vedere scopul său principal. Se presupunea că trebuie să moșească și să răsplătească în primul rând creativitatea. Dar în loc de asta, încearcă să se asigure că programul editorial se conformează sensibilităților contemporane la modă.

E ceva foarte neliniștitor în această încercare de a rescrie literatura, fie ea clasică, populară sau de alt gen. A face asta, înseamnă a schimba experiența trecută, practic ajustează memoria colectivă. Pe scurt, este o alienare mentală. Se permite unui set de valori îndoielnice, ridicate pe nisipurile mișcătoare ale politicii identitare, să corupă înțelegerea noastră comună a timpului și a tradiției.

Așadar, ce putem face pentru a păstra această înțelegere? Nu e ușor de răspuns. Dacă privim la sectorul public și ne așteptăm ca de acolo să ne vină ajutor în conservarea moștenirii noastre culturale, ne pierdem vremea. Bibliotecile, muzeele și galeriile par din ce în ce mai mult să-și disprețuiască propriile colecții. Iar trecutul nostru comun e prea important, prea prețios, prea vechi pentru a fi încredințat unor ONG-uri stipendiate de guvern sau unei industrii capturate.

Totuși, e ceva ce putem face pentru a rezista acestui asalt asupra trecutului nostru literar. Iar acest lucru înseamnă a ne creea propriile noastre biblioteci.

E ceva ce deja fac demult. Obișnuiam să colecționez ediții princeps pentru că îmi plăcea să am obiecte de artă literare. Era o plăcere personală, chiar dacă era legată de viața mea profesională ca istoric cultural. Mă fascinează în special romanele polițiste, cu detectivi și cele de spionaj din perioada postbelică. Prezența fizică a acestor operă dispare rapid (…)
În zilele noastre, a strânge cărți nu mai înseamnă a avea doar un hobby. A devenit, în schimb, o datorie publică. Lărgindu-mi biblioteca, depun un mic efort de a păstra cultura. Nu e nicio exagerare. Mulțumită avertismentelor din cărți, a cititorilor sensibili, a reeditărilor nejignitoare, a versiunilor electronice și a cenzurii, mai devreme sau mai târziu, cele mai importante cărți ale literaturii britanice de dinainte de secolul XXI  vor fi schimbate până într-acolo încât vor deveni de nerecunoscut.

Avem așadar datoria să cumpărăm cât mai multe originale cu putință înainte de a dispărea complet. Mulți oameni mi-au mărturisit că fac exact asta. Costă puțin sau mult în funcție de cât vrei să cheltuiești. Poți cumpăra ediții întregi ale unor autori pe o nimica toată.

Astăzi, a cumpăra cărți vechi a devenit un act politic. Iar biblioteca ta personală (chiar dacă înseamnă doar câteva rafturi) are o importanță care depășește pragul casei tale. Dacă editorii și instituțiile doresc să ne schimbe trecutul, strâmbând poveștile pentru a se potrivi cu ideile la modă, atunci ar trebui să devenim suficient de mânioși pentru a le îndrepta din nou. Cel mai bine putem face acest lucru acasă.

Totuși, un mic sfat. Căutați un loc alternativ pentru a vă ține cărțile, în caz că va fi nevoie. Cine știe? În trei ani, poliția sensibilității s-ar putea să aibă voie să intre în casă și să analizeze conținutul cărților. Nu glumesc.