Perspectiva creștină asupra războiului

Firește, acest patriotism creștin despre care am vorbit cere de la fiecare dintre noi o slujire cât mai mare a neamului. Valoarea unei astfel de slujiri este cu atât mai importantă cu cât este oferită în mod dezinteresat – liberă de orice calcule și considerații materiale. Un om își slujește țara într-un fel sau altul atunci când participă la viața ei, de pildă, când se exprimă în presă sau cu prilejul alegerilor etc. În acest sens, omul trebuie să se străduiască să aducă beneficii întregii țări, întregului popor, și nu intereselor personale sau de partid – și atunci conștiința lui va fi împăcată. S-ar putea să nu obțină un mare succes în afară, dar totuși să își îndeplinească datoria de patriot și de fiu credincios al națiunii într-un mod cinstit și creștinesc.

Există o vorbă: „Prietenul la nevoie se cunoaște.” Dragostea de neam, se manifestă cel mai mult în vremuri de restriște și încercări naționale. Știm cu toții cum ne simțim atunci când cineva drag nouă este bolnav. Nu mai căutăm distracții sau plăceri. În durerea și grija noastră, uneori ne piere și pofta de mâncare sau de odihnă. Cel care își iubește cu adevărat neamul va trece prin astfel de trăiri în vremuri de încercare ale neamului său. Atunci când inima noastră este plină doar de experiențe și interese personale, atunci când se aud doar plângeri și suspine pe când faptele noastre rămân departe de vorbe, patriotismul nostru e precar.

Una dintre cele mai limpezi și mai jetfelnice eforturi de slujire a neamului este aceea de a muri pentru el. Un ostaș creștin este un apărător al patriei sale și împlinește neclintit cuvântul lui Hristos: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”

Războiul în sine este un rău absolut, un fenomen extrem de trist și profund contrar însăși esenței creștinismului. Cu neputință este a pune în cuvinte cât de mare ar fi bucuria unei lumi în care oamenii nu se războiesc între ei, iar pacea ar domni pe deplin pe pământ. Realitatea tristă, însă, ne arată cu totul altceva. Doar cei care trăiesc într-o lume a iluziilor sau fanaticii cu gândire îngustă și limitată ar putea afirma că războiul poate fi înlăturat din viața reală.

Este cât se poate de firesc să spunem că războiul este o călcare a poruncii: „Nu ucide”. Acest lucru nu poate fi contestat de nimeni. Cu toate acestea, aflăm din Sfânta Scriptură că în aceeași perioadă a Vechiului Testament, când a fost dată această poruncă, poporul israelit a luptat din porunca lui Dumnezeu și și-a învins dușmanii cu ajutorul lui Dumnezeu. Astfel, sensul poruncii „Să nu ucizi” nu se aplică în mod absolut oricărui act de curmare a unei vieți. Această poruncă oprește uciderea din răzbunare, din mânie, prin decizie personală sau act de voință. Când Mântuitorul nostru a explicat sensul înalt al acestei porunci, a ținut să arate că ea oprește nu doar uciderea propriu-zisă, ci și o mânie necreștinească și de prisos.

Totuși, într-o convorbire cu apostolii despre vremurile de apoi, Domnul le-a spus: „Iar când veţi auzi de războaie, şi de zvonuri de războaie, să nu vă tulburaţi, căci trebuie să fie.” Prin aceste cuvinte, Domnul respinge în chip hotărât toate afirmațiile care susțin că războiul poate fi ocolit.

Este adevărat, am vorbit deja despre cum războiul este o realitate crudă. Totuși, există situații în care războiul poate părea singura cale de a apăra adevărul și drepturile omului, sau ca rezistență împotriva invaziei brutale, cotropirilor și a violenței. Doar astfel de războaie de apărare sunt recunoscute în învățătura creștină. Mai mult, aflăm despre un eveniment din viața Sfântului Atanasie Atonitul, care ilustrează acest aspect.

Prințul Tornikian al Georgiei, vestit comandant al armatelor bizantine, a intrat în monahism în mănăstirea Sfântului Atanasie. În timpul invaziei persane, împărăteasa Zoe l-a rechemat pentru a comanda oștile. Tornikian a refuzat cu tărie întrucât era monah. Dar Sfântul Atanasie i-a spus: „Cu toții suntem fiii patriei noastre și suntem datori să o apărăm. Este în menirea noastră să ne apărăm patria de dușmani prin rugăciuni. Însă, atunci când Dumnezeu socotește că este necesar să folosim atât mâinile, cât și inima în slujba binelui comun, suntem chemați să ne supunem întru totul… Dacă nu vă supuneți conducătorului, va trebui să răspundeți pentru sângele compatrioților voștri pe care nu ați dorit să-i salvați.” Tornikian s-a supus, a biruit dușmanul și a salvat patria.

Într-o discuție cu mahomedanii despre război, Sfântul Chiril, Luminătorul slavilor le-a spus acestora: „Îndurăm cu blândețe jignirile personale, dar, ca societate, ne apărăm unii pe alții, dându-ne viața pentru aproapele nostru…”

Desigur, în timpul războiului se poate cădea în păcat, uneori chiar foarte grav. Aceasta se întâmplă atunci când cineva ia parte la război înrobit de ură personală, de dorința de răzbunare sau de căutarea unei slăvi deșarte, având motive egoiste pline de mândrie. În schimb, cu cât soldatul își pune mai puțin interesele personale înainte și este pregătit să-și jertfească viața pentru ceilalți, cu atât se apropie mai mult de cununa muceniciei.

Fragment din „Legea lui Dumnezeu. Manual de religie”, apărut la editura Contra Mundum