De dragul bunătății

În urmă cu câțiva ani, am apărut la televizor în Australia alături de o intelectuală proeminentă, mult, mult mai cunoscută decât mine. Am fost întrebați cum putem să fim buni.

Celebritatea intelectuală, care a avut o carieră strălucită, a afirmat că pentru a fi bun trebuie să fii inteligent. Când mi-a venit rândul să răspund, am declarat că răspunsul anterior nu era doar greșit, în fapt, dar înfiorător în consecințele sale.

Mi se pare că nu există o legătură între inteligență și bunătate, iar din moment ce antevorbitoarea se referea la 1% din populație sau pe acolo, pe care îi considera egalii ei din punct de vedere intelectual, ceea ce spunea ea era că majoritatea ființelor umane nu pot fi bune. Eu sunt de felul meu mizantrop, dar nu chiar atât de mizantrop.

Doamna a încercat să nege că a spus așa ceva, dar publicul a corectat-o: chiar a spus asta, și fără a face recurs la analiză freudiană, cred că exact asta credea.

Totuși, înțeleg ce dorea să spună. Pentru a fi bun, trebuie să ai opiniile corecte despre temele importante și abstracte care afectează omenirea, iar pentru a avea aceste opinii trebuie să fii bine informat și capabil să tragi concluziile corecte dintr-un noian uriaș de informații. Pe scurt, pentru a fi bun trebuie să fii foarte inteligent și să fii de acord cu mine.

Inteligenții, totuși, pică victime păcatului mândriei, un păcat care nu este împărtășit de cei cu adevărat străluciți.

Definiția bunătății ca având idei corecte pe teme abstracte reprezintă o binecuvântare pentru mediocrități. Le permite să învețe și să repete câteva fraze sau formule și să creadă că sunt buni, drept pentru care trebuie să dețină un rol special în conducerea societății.

Nu am niciun fel de dispreț pentru mediocritate și mediocrități; sunt, într-adevăr, foarte necesari pentru funcționarea societății, la fel ca și ipocrizia. (Încercați să vă imaginați o lume fără ipocrizie – cât de plată, înfricoșătoare și insuportabilă ar fi! Există, desigur, ipocrizie și ipocrizie, de genul lăudabil și necesar, și de genul abominabil și periculos, cu multe nuanțe între.)

Mediocritatea își are locul său binemeritat; printre altele, face posibilă administrația. Multe lucruri trebuie făcute în rutină, iar dacă toată lumea ar deborda constant cu idei strălucite cerând să fie puse în practică imediat, atunci ar apărea haosul. În plus, multor oameni le place să ducă o viață precum a trenului pe șine. E foarte bine că e așa. Mai mult, chiar și cei mai talentați oameni sunt în general mediocri în cea mai mare parte a vieții lor.

Dar odată cu răspândirea ideii că bunătatea constă în a avea idei corecte despre temele abstracte la zi, prezentate sub forma câtorva lozinci pe care și cei mai puțini inteligenți le pot prinde sau învăța, dimpreună cu principiul aparent evident că cei buni trebuie să domnească pe pământ, scena e pregătită pentru un coup d’état prelungit al mediocrilor. Iar când vine vorba de actuala elită politică din Occident, mulți dintre ei par să aibă înscrisă pe față mediocritatea.

Prin asta nu înțeleg că fac greșeli. Toată lumea face greșeli. Ci înțeleg că arată ca și cum le-ar lipsi capacitatea primară de a gândi normal. Mai rău, pare că nu au niciun fel de personalitate, ca și cum nu ar fi trăit nimic, sau dacă au trăit ceva asta nu le-a lăsat niciun fel de urmă pe față. Nu reușesc să se ridice la un nivel de răutate sau de perfidie: transmit cumva ideea că au consumat o mâncare pentru care nu au trebuit să plătească niciodată. Când râd, există ceva triumfător în expresia lor, ca și cum ar fi conștienți subliminal că au învins în viață fără să merite.

O trăsătură care nu li se poate nega, totuși, e ambiția. Sunt mediocri, nu foarte inteligenți și lipsiți de personalitate. Dar sunt extrem de ambițioși. Ambiția, raționalizată de presupusa bunătate, le ocupă tot spațiul mental care ar trebui să fie ocupat de alte trăsături, gânduri și dorințe. Sunt genul de oameni care pot rezista unei cantități infinite de plictiseală la o întâlnire, câtă vreme îi ajută în carieră.

„Geniul reprezintă o capacitate infinită de a îndura”, susținea Carlyle. Nu e chiar așa, dar prinde ceva din ceea ce ai nevoie pentru a avansa în zilele noastre într-o organizație birocratică. Puterea nu derivă din țeava pistolului, așa cum s-a exprimat Mao Zedong, cât din abilitatea de a pune o temă pe agenda unei întâlniri. Întâlnirea reprezintă bazooka apparatchik-ului.

Bineînțeles că pictez cu tușe groase. Certurile birocratice nu reprezintă ceva nou în istoria lumii. Talentul își găsește și astăzi loc. Ticăloși goi au fost întotdeauna, și nu puțini dintre ei au avut succes. Dar nu-mi amintesc o vreme în care să fi fost atât de mulți, și când artele murdare ale uneltirii erau atât de fundamentale pentru succesul măsurat de un loc în ierarhie. Conducătorii universităților erau pe vremuri oameni deosebiți. Muzeele erau conduse de experți. Lozincile nu reprezentau un drum spre succes și te făceau suspect de incapacitate intelectuală. Nu trebuie să fii inteligent pentru a fi bun, nici nu trebuie să fii inteligent pentru a avea succes în organizațiile moderne. Pot da multe exemple, dar nu îmi doresc să am parte de procese.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la editura Contra Mundum.