Despre muzică și vulgaritate

Susținătorii muzicii rock au dreptate în legătură cu un lucru: muzica rock a fost revoluționară și transformatoare. Dar efectul ei a fost în mare parte distrugător. Acest lucru este evident în relația strânsă care s-a dezvoltat între muzica rock și droguri. Drogurile au jucat un rol major în contracultura anilor ‘60 și pe scena muzicii rock care a propulsat-o. Promovarea drogurilor de către muzica rock a fost – și încă este – răspândită, esențială și orientată către un scop. Gândiți-vă la cântecul „Lucy in the Sky with Diamonds” de la The Beatles, „Eight Miles High” de la The Byrds, „White Rabbit” de la Jefferson Airplane, „Sister Morphine” de la The Rolling Stones, „Cocaine” de la Eric Clapton, „Heroin” de la Lou Reed și „Rainy Day Women #12 and 35” de la Bob Dylan, pentru a oferi numai câteva exemple. Până în ziua de astăzi, producătorii importanți din industria muzicală promovează trupe și cântece care au de-a face cu drogurile, pentru a crea un sentiment de admirație față de „rebeli”.

Lista lungă de cântăreți rock care au murit din cauza drogurilor se aseamănă cu un compendium al rock ‘n’ roll-ului anilor ‘60: Janis Joplin, Keith Moon și John Entwistle (The Who), Jimi Hendrix, Frankie Lymon (The Teenagers), Gram Parsons (The Byrds), Elvis Presley, Brian Jones (The Rolling Stones) Brent Mydland (The Grateful Dead), Ike Turner, Paul Butterfield, Brian Cole (The Association), Gregory Herbert (Blood, Sweat & Tears), Phil Lynott (Thin Lizzy), Bill Murcia (The New York Dolls), David Ruffin (The Temptations), Vinnie Taylor (Sha Na Na) și Alan Wilson (Canned Heat).

Stilul de viață rock ‘n’ roll, promovat de contracultură, s-a dovedit a fi distructiv nu numai pentru aceste personaje tragice care au devenit dependente de stupefiante, dar de asemenea și pentru mulți tripperi[1] care căutau să ajungă la un nivel de  conștiință mai înalt prin droguri și muzica rock. De exemplu, câteva dintre personajele favorite ale mass-media din anii ‘60 sunt Ken Kesey și The Merry Pranksters. The Pranksters au făcut un turneu prin țară în 1964 pentru a promova folosirea LSD, iar mai apoi au sponsorizat o serie de petreceri, „Acid tests”, în care participanții erau încurajați să-și extindă conștiința prin administrarea de LSD și prin ascultarea de interpretări live ale trupei The Greateful Dead. Fenomenul este descris admirativ în cartea lui Tom Wolfe, „The Electric Kool-Aid Acid Test”, una dintre numeroasele cronici laudative.

Totuși, în ceea ce privește presupusul entuziasm al acestor evenimente, nu multe surse menționează soarta lui Sandy Lehmann-Haupt, un șofer ocazional al autobuzului trupei The Prankster care a căzut victimă anxietății induse de droguri și paranoiei, care și-a pierdut „mulți ani din viață” și care mai târziu a condamnat The Pranksters pentru glorificarea drogurilor. Un membru The Pranksters mai cunoscut și o figură emblematică a anilor ‘60, Neal Cassady, a murit la nici doar un an după turneul cu autobuzul, se pare, din cauza drogurilor.

The Rolling Stones

Multe dintre cântecele The Beatles promovau consumul de droguri  – semnificația cântecului „I Get High With A Little Help From My Friends” nu a fost greu de ghicit. Puțin mai ermetic a fost cântecul „Yellow Submarine”, o referință la pastilele de amfetamină pe care The Beatles le luau înainte de spectacole. Totuși, în mare parte din cariera sa, imaginea generală pe care trupa a promovat-o despre sine era în bună parte una inocentă. Nici cântecele timpurii precum „I Wanna Hold Your Hand”, nici cele de mai târziu precum „Hey Jude” nu sunt cinice sau de slabă calitate, și chiar și cântece precum „Why Don’t We Do It in the Road” au fost clar scrise în mod ironic.

Rivalul principal al trupei The Beatles, The Rolling Stones, era prin comparație foarte diferit, și indica mult mai bine direcția spre care mergea cultura pop. Cu albume intitulate „The Satanic Majesties Request”, „Let It Bleed”, și mai târziu „Sucking in the Seventies”, Stones doreau să vândă discuri printr-o imagine de ticăloși depravați și desfrânați, ceea ce și erau.

A fost ceva nou.

Stones și-au afirmat în mod clar valorile odată cu lansarea albumului „The Rolling Stones, Now!” în 1965. Descrierea de pe copertă oferea instrucțiuni fanilor:

„Caută adânc în buzunar banii furați pentru a cumpăra acest disc nemaipomenit, plin de cuvinte mișto. Dacă nu ai pâine, uită-te la acel om orb – dă-i una în cap, fură-i protofelul și uite

ai niște bani furați, dacă pui piciorul în prag, bun. Un alt disc vândut!”

De altfel, Stones și practicau nihilismul antisocial pe care îl predicau. Printre actele lor notorii se numără faptul că Brian Jones, chitaristul, punea LSD în băuturile persoanelor naive care mergeau în cluburi și că își bătea până la sânge amantele adolescente. De asemenea, el a făcut fotografii îmbrăcat într-o uniformă SS cu piciorul pus pe gâtul unui om care se voia a fi un evreu bătrân. Fie din cauza valorilor transgresive, care îi dădeau oportunitatea de jigni lumea, fie din cauză că era o imitație autentică, temele naziste rezonau cu Jagger, care, în timpul unui concert la Berlin, a imitat marșul de tip nazist. Trupa a devenit de asemenea cunoscută pentru că vandaliza regulat camere de hotel; cu un alt prilej membrii formației au urinat pe podeaua unei benzinării din cauză că proprietarul i-a enervat.

Toate aceste manifestări i-au creat lui Jagger imaginea unui om posedat de sentimente rudimentare, nestăpânite. Dar nu numai utilizarea liberală a machiajului și a rujului arătau lipsa lui de autenticitate, după cum chiar el a recunoscut, ci și modul său teatral de a se cabra pe scenă, care era preluat de la rudele sale feminine și de la Little Richard Acest lucru sugera încă o fațetă ocultată: cea legată de sexualitatea sa. În timp ce Jagger proiecta deliberat o imagine androgină, urmărea pe de altă parte să ascundă aventurile sale homosexuale, pe lângă cele publice cu femei. La fel de falsă era presupusa sa proveniență din clasa de mijloc – el imita un accent al clasei de jos în locul tonului sofisticat pe care l-a dobândit în copilăria sa confortabilă, datorită educației la London School of Economics. Fanii erau făcuți să creadă că Jagger era un spirit liber și un băiat rău fără inhibiții, dar, din toate punctele de vedere, el era mai preocupat de bani decât de orice altceva. A plecat din Anglia timp de doi ani, trâind în exil, pentru a evita să plătească taxele britanice pe venit. Era atât de preocupat de bogăția lui încât își suna regulat contabilii și le punea întrebări la minut despre venitul său, ca de exemplu despre vânzările săptămânale ale albumelor Stones din țări ca Suedia.

Iar în rock ‘n’ roll, imaginea era mult mai importantă decât talentul tradițional în muzică, ce era de fapt un substitut pentru ceea ce îi lipsea lui Jagger – de exemplu talentul de a cânta. Dacă vocea lui Jagger nu este la fel de detestabilă precum cea a lui Dylan, cu siguranță nu poate fi confundată cu cea a lui Pavarotti. După cum mai mulți și-au dat seama, Jagger sună de obicei ca și cum ar vorbi tare și ar fi beat mai degrabă decât ca și când ar cânta. Oare să nu fi avut deloc dreptate romancierul Truman Capote când afirma: „Jagger nu știe să cânte, vocea sa nu este cea mai fermecătoare și nu știe să danseze?”

 Fragment din cartea „Ghidul Incorect Politici despre anii 60” de Jonathan Leaf, apărut la Editura Contra Mundum.