Despre oameni și mopși

Femeia care ne face curat în Franța și-a adus câinele cu ea. Câinele i-a fost de mare ajutor într-o perioadă grea din viața ei. L-a cumpărat de la un stăpân care îl folosea pentru prăsilă, dar din momentul în care ea (cățeaua) a trecut de vârsta fertilității, stăpânul nu mai avea nevoie de ea și dorea să se descotorosească de animal. Chiar și așa femeia de la curățenie mi s-a părut că a plătit foarte mult pentru cățea.

Cățeaua face parte din puținele rase de câini care îmi sunt indiferente, și anume un mops. Mopșii tind să se îngrașe și sunt extrem de urâți. Fața lor turtită îi face aproape complet lipsiți de expresie și par să aibă mereu greutăți în a respira, cam ca oamenii cu gâturi groase. De asemenea, par să nu aibă personalitate.

Cum, sau mai bine zis de ce, vrea cineva să-i înmulțească rămâne o taină pentru mine. Au cumva în minte un mops platonic, pe care încearcă să-l aproximeze generație după generație? Mi se pare  chinuitor. Nu cred că mopșii au parte de multe bucurii în această viață.

Cu toate acestea mi-a devenit simpatic câinele femeii. Nu doar că mopsul îi face un bine doamnei, consolând-o în mijlocul tragediilor, deși e adevărat și asta. Mai degrabă, câinelui a început să-i fie drag de mine, vine la mine nechemat cu câtă plăcere poate arăta un mops, și îi place (din câte îmi dau seama) să-l mângăi încet.

Totuși, e mai mult decât atât. Mă gândesc: „nu e vina câinelui că e atât de urât, așa s-a născut”. A o respinge, a-i întoarce spatele, doar pentru că e urâtă, ceea ce nu i se poate imputa, ar fi greșit. Încetul cu încetul, mila se transformă în admirație sau cel puțin afecțiune – deși trebuie să adaug că nu aș alege un mops drept animal de companie, sau orice altă rasă de câine cu fața turtită.

Îndrăznesc să spun că Nietzsche ar disprețui simpatia și compasiunea mea pentru cățel. În opinia lui, astfel mi-aș demonstra mentalitatea de sclav atunci când îl mângâi și îi vorbesc afectuos, în loc să urlu la el și să-l lovesc, doar pentru că este un bie Unterhund.

Cu toate acestea, gândul că mopsul rămâne cum s-a născut e prezent în mintea și mă face nu doar s-o tolerez dar să-mi placă de cățea.

Nu știu cum s-a întâmplat, dar ultima dată când a venit doamna de la curățenie aveam în vizită la noi un psihiatru din școala „a-i înțelege pe toți înseamnă a-i ierta pe toți”. Asta a avut în minte Chesterton când a afirmat că, după creștinism, virtuțile creștine nu se vor pierde, dar o vor lua razna. Cu moartea lui Dumnezeu, oamenii îl vor înlocui cu iertările, și în bunăvoința lor universală și grandioasă îi vor ierta pe toți – pe toți cei care le-au făcut rău altora, bineînțeles.

În fine, psihiatrul dorea să ofere dezlegarea de păcate tuturor infractorilor din lume susținând că toți au avut parte de copilării groaznice. Am replicat că s-ar putea să fie așa – deși „toți” s-ar putea să fie o exagerare – dar nu va avea consecințele pe care psihiatrul, cel puțin conștient, le dorește.

Dacă e adevărat că infractorii fac rele din cauza copilăriei lor, printr-un soi de necesitate implacabilă, și dacă, ca un fapt empiric, trecutul lor nu putea fi schimbat, atunci a avea o copilărie groaznică reprezintă un motiv la fel de bun pentru măsuri draconice, ca și pentru milă – ba chiar un motiv mai bun, în măsura în care funcția dreptului penal este de a-i proteja pe cetățenii cinstiți.

„Da”, a repetat psihiatrul, „dar infractorii au avut copilării groaznice”. După cum a remarcat demult Napoleon, repetiția este singurul instrument retoric eficient.

Acum, bineînțeles, că filosofii din rândul cititorilor mei vor remarca imediat că distincția dintre ceea ce putem face și ceea ce nu putem nu este tranșantă, în alb și negru. Învățăm libertatea și responsabilitatea mai degrabă decât ca acestea să ne fie înfipte ca o medalie în piept. Desigur că sunt lucruri pentru care nu suntem responsabili. Cine poate fi făcut responsabil că nu este înalt, etc.? Dar sunt unii care vor să facă din această inabilitate modelul întregii existențe umane. Nu putem fi decât ceea ce suntem.

Prezența simultană a mopsului și a psihiatrului m-a adus din nou la problema liberului arbitru și a naturii moralității. Mopsul, ca toți mopșii, era gras, iar stăpâna lui susținea că mănâncă oricâtă mâncare i-ai pune în față, chiar dacă nu îi mai este foame. E o problemă de rasă: există unele rase de câini care nu sunt lacome și își mențin greutatea indiferent câtă mâncare le pui în față. Se opresc din mâncat când s-au săturat, fiziologic vorbind.

Diferența dintre aceste rase de câini este, bineînțeles, biologică, nu morală, și există unele rase de șoareci care au fost modificate genetic pentru a fi obeze. Inutil să mai spun că toate aceste observații despre animale au fost transferate către oameni. Nimeni nu e gras sau slab, genetica îl face să fie astfel.

La fel stau lucrurile cu tot ceea ce facem. Îmi aduc aminte de o discuție cu un hoț din închisoarea unde lucram. L-am întrebat de ce continuă cu hoțiile, dacă e prins mereu.

„Sunt un hoț”, mi-a spus el. „Hoțiile sunt ceea ce fac”.

Iar eu sunt un scriitor. Scrisul e ceea ce fac. Cu toate acestea, nu pot să nu reflectez la soarta noastră diferită fără să  nu ajung la concluzia că unul dintre noi e un robot.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.