Un roman mustind de viață

Într-o scrisoare către fratele său, Aleksandr Pavlovici, Cehov povestește: „Leikin a venit însoțit de scriitorul meu preferat, cunoscutul N.S. Leskov. Ultimul a fost pe la noi de câteva ori, mergeam împreună la Salon (de Variétés, un local de noapte din Moscova), în speluncile din Sobolevka. Mi-a oferit în dar cărțile lui cu dedicație. Într-o noapte eram cu el în trăsură. Și, bine amețit, mă întreabă: „Știi cine sunt eu?” „Știu”. „Nu, nu știi… Eu sunt mistic…” „Știu și asta…” La care holbează ochii bătrânicioși și îmi prorocește: „O să mori înaintea fratelui tău”. „Se prea poate”, zic eu. „Te miruiesc așa cum Samuel l-a miruit pe David… Să scrii”. Omul ăsta aduce cu un franțuz elegant și totodată cu un popă răspopit. Este un om care merită toată atenția. Când ajung la Piter (Petersburg), o să stau la Leskov. Ne-am despărțit buni prieteni”. Un amănunt interesant: în biblioteca lui Cehov se găseau două cărți de Leskov, cu autograf, Povestea stângaciului din Tula și a puricelui de oțel (Legendă meșteșugărească) și Soborenii. Cronica din Starogorod în cinci părți, care a văzut lumina tiparului în1878, chiar cartea pe care o ții acum în mână, dragă cititorule. (Cf. A.P. Cehov, O viață în scrisori. Corespondență (1879-1890), editura Polirom, Iași, 2018, pp. 33-34).

Priviți, comparativ, portretele celor doi scriitori clasici. Cehov contemplă lumea detașat, cu un zâmbet ironic-amuzat, abia schițat în colțul gurii. Leskov ne observă cu o căutătură neliniștitor de fixă. Ochii săi par hămesiți de lume, de viață. Iar scrisul le este pe măsura privirii. Cehov scrie elegant, impresionist – vorba lui Lev Tolstoi – redând făpturile în tușe de culoare, aruncate, aparent, la întâmplare. Totul la el este bine dozat, cântărit, nimic nu e excesiv. Pe când proza lui Leskov mustește de viață. „Răspopitul” scrie cu patos. Ca un mistic.

Protagoniștii romanului de față sunt protopopul Saveli Tuberozov, cel trupeș și inimos, cu chip de Zeus săpat în marmură, privire semeață, dar senină, preotul Zaharia Benefaktov, slujitorul blând și smerit, cu barbă rară și trup firav, și memorabilul diacon Ahilla Desnițîn, un vlăjgan impetuos, degrabă săritor în apărarea credinței pravoslavnice, cu glas de tunet și cu suflet diamantin, întruchipare a forței mujicului, expresie a naturii neîngrădinte de chingile civilizației. Un colos în care Bunul Dumnezeu pare-se că a pus mai multă inimă decât minte fiindcă, după cum vedem în jur, oamenii cu inimă bună și mare sunt rarisimi în această lume stăpânită de deștepți.

Încă de la începutul romanului, cititorul află că părintele Saveli a primit de la mai marii săi sarcina să stârpească schisma rascolnicilor. Grăitoare, cutremurătoare este însemnarea din jurnalul părintelui Saveli, pe care o face în data de 9 mai 1836, „de ziua lui Sfântul Nikolai Preacuviosul”: „S-a ordonat de cătră ocârmuire dărâmarea paraclisului deoarece schismaticii ce-și zic staroveri – adică de credința ce-au apucat ei din vechime – își făcuseră acolo casa lor de rugăciuni. A fost groaznic, ți se făcea scârbă să privești, era cu adevărat revoltător; și după toate, ca un făcut, a mai și picat de sus crucea de fier de pe luminătorul cupolei, că se desprinsese și atârna în văzduh ținută numai de câteva lanțuri, iar cei puși să dărâme casa de rugăciuni se apucaseră a izbi din răsputeri cu căngile în cruce s-o dea jos, și ea, prăbușindu-se, a nimerit în capul unui soldat de la pojărnicie, care era ovrei, și i-a zdrobit țeasta; a murit pe loc acel pojarnic ovrei. Oh, ce greu mi-a fost să văd asta! Doamne, dar măcar să nu fi trimis ocârmuirea până și jidovi să dea jos această cruce… Spre seară, în jurul dărâmăturilor ce-au mai rămas din casa de rugăciuni s-a strâns o mulțime de lume, de-ai schismaticilor ca și de-ai noștri, și au plâns amar cu toții laolaltă, iar apoi chiar au început a se îmbrățișa unii cu alții și a-și dori să se unească între ei”. Scena este simbolică: întregul roman este o confruntare între Împărăția cerească și împărăția telurică, între ucenicii luminoși ai lui Hristos și slugile smolite ale îngerului izgonit din tării.

Va reuși părintele Saveli să stăvilească amploarea pe care o luase mișcarea rascolnicilor, fiind el însuși încolțit de sărăcie, conflicte nesfârșite cu mai marii acestei lumi – guvernatorul, mareșalul nobilimii –, fiind întâmpinat mai mereu cu o adâncă neînțelegere, ba chiar cu invidie din partea ierarhiei?

O altă însemnare scrisă de mâna părintelui Saveli va stârni în inima cititorului pe lângă duioșie, livrești reverberații tolstoiene, dostoievskiene. „În picioare, pe scărița ce dă în răsadniță Pizonski, moșneagul, pleșuv cum e el, cu capul gol de-i lucea țeasta în soare; într-o mână ținea o cană plină de semințe, iar cealaltă și-o tot afunda în cană, luând cu trei degete și zvârlind semințele cruciș și curmeziș peste brazde, iar în timpul acesta, de fiecare dată cătând spre cer după ce însămânța, rostea iar, cucernic, cu glas tare: „Doamne, ocrotește semințele acestea și înmulțește-le; ajută lor să rodească, și înfruptă-se din rodul lor oricine-o flămânzi și n-o avea și-o râvni, fie că mi-o cere, fie c-o lua fără să întrebe, fie c-o spune bogdaproste, fie că nu”, și când a isprăvit Pizonski de însămânțat bostana, dintr-odată păsările acelea negre, cu penetul lucios, au prins care mai de care a cârâi, iar găinile hai și ele: cotcodac, cotcodac; și atunci cocoșul, bătând din aripi măreț, s-a pornit a trâmbița din toate puterile, și pe o rogojină alături numai ce văd foindu-se un boț cu ochi – băiețașul acelei nătânge, Nastia, pe care zănaticul de Pizonski l-a luat de suflet. Râdea țâncul din toată inima, fermecat de zarva din jurul lui și după asta a început să meargă de-a bușilea pe rogojină până a nimerit alături în arătură. Ca o revelație a fost priveliștea aceasta pentru mine. Bătrânul Pizonski era transfigurat, a cântat ca la biserică în strană: „Aleluia!” Aleluia, Doamne, aleluia! am intonat și eu, adânc mișcat și lăcrămând de înduioșare”. Pizonski, să o recunoaștem, nu e cu nimic mai prejos de Makar Ivanovici sau de mujicul Marei.

De neuitat este și portretul bătrânii moșierese Marfa Andreevna Plodomasova, o cunoscută a țarului Alexandru și a împărătesei Ecaterina. Plodomasova admiră și răsplătește inteligența, dar mai ales actele de demnitate umană, alinând suferința ori de câte ori i se ivește în cale, sub chipul fercheșului, politicosului, gureșului pitic de casă, Nikolai Afanasievici (căruia îi răscumpără familia din șerbie), sau chiar al părintelui Saveli: boieroaica îi cumpără odăjdii noi, bașca îi dă 500 de ruble, „pentru ca, în timp ce slujești Domnului în biserică, să nu te muncească întrebarea sub ce acoperiș ți-ai putea adăposti familia de s-o abate vreo năpastă asupră-ți”.

A sosit vremea să scriu ceva și despre diaconul Ahilla. Acest… Ulenspiegel rus. Acest… Sancho Panza legat prin mii de fire nevăzute de stăpânul său, Don Quijotte-Saveli Tuberozov – idealist incurabil părintele, ostaș care a lepădat armura vestiților cavaleri rătăcitori pentru a-L sluji pe Împăratul Hristos și care se va bucura, în cele din urmă, de cununa  strălucitoare a mărturisitorilor, cum veți vedea. Ahilla, în simplitatea sa, interpretează ad litteram legea creștinească. Și produce în jurul lui groază și haos, spre amuzamentul copios al cititorului. Ahilla nu se sfiește să recurgă, la propriu, la argumentum ad baculum, argumentul bățului, când e vorba să stârpească în sânul poporului necredința sau hula de cele sfinte. De pildă, Ahilla îl poartă prin tot târgul pe „comisarul” Danilka, trăgându-l de-o ureche, drept pedeapsă fiindcă acesta nu credea că ploaia s-a pornit din înaltul cerului în urma rugăciunilor înălțate de preoți, ci „c-așa-i legea firii”. Și-i explică procletului: „Ți-am spus: „Să nu care cumva să te-atingi de tipic, Danilo!” (…) Pentru că el, tipicul, e duhul vieții noastre, tot rostul nostru pe lume…”

Satana, bineînțeles, nu doarme. Nici în lumea largă, nici în acest roman. În lumea zugrăvită de Leskov, Ucigă-l Crucea are emisarii săi: unul este buzatul Izmail Termosesov, secretarul prințului Bornovolokov. Dacă prințul e tare slab de înger, Izmail e un șantajist, un parvenit dornic să strălucească degrabă pe scena lumii. Un frate mai mic și mai șters al lui Bazarov (ivit în literatura rusă cu 16 ani înaintea sa) și Piotr Verhovenski, păianjenul care țese, calculat, plasa în care vor fi prinși Stavroghin, Kirillov și Șatov. Ambii (Izmail și Piotr) sunt potlogari și progresiști, adică nihiliști. Nu au nimic sfânt și ar întoarce în neant această lume, de le-ar sta în puteri. Ambii acționează potrivit logicii reci, amorale a lui Stavroghin: „îmi este totuna”.

Profesorul Prepotenski este și el un slujbaș al forțelor întunericului. Unul naiv și ridicol. Tânărul progresist Varvara Prepotenski sădește îndoiala în inimile fragede ale elevilor de la școala județeană învățându-i ba că omul nu are suflet – întrucât nu poate fi văzut, așa cum vedem creierul sau mușchii la autopsie –, ba că nu ar exista pronie. Varnavka afișează prin târg, ostentativ, un schelet – vezi, Doamne, omul este trup, oase și nimic mai mult – spre disperarea bătrânei și evlavioasei sale mame, care ar vrea ca rămășițele acelui mort să fie îngropate după legea strămoșească, iar răposatul prohodit. Tânărul profesor de matematică își expune, nonșalant, crezul nihilist într-o polemică. „Băutura, zice el, înseamnă buna dispoziție a rusului, e ceva național și-apoi oricum rachiul tot e mai util decât religia: cine bea se încălzește”.

Va scăpa părintele Saveli de intrigile țesute de diabolicul Termosesov? Își va păstra, nestinsă, în adâncul inimii, flacăra credinței în Hristos? Nu va da curs instinctului de supraviețuire, care îl supune pe tot omul obișnuit, făcându-l adaptabil, cameleonic? Ajuns la hotarul de taină, care desparte lumea de aici de cea nevăzută, va găsi în străfundurile sufletului puterea să îi ierte pe prigonitorii săi? Dar ucenicul său, Ahilla, uriașul cu suflet de copil, va reuși să-și țină firea nărăvașă în frâu? Sau aceasta, pârdalnica, îi va veni de hac, în cele din urmă?

Ce de întrebări! La care vei găsi răspuns, dragă cititorule, răsfoind această cronică a Stargorodului. Sincer, te invidiez. Te vei desfăta, citind într-o limbă literară fără egal, iar printre rândurile așternute cu măiestrie de Leskov vei simți cum palpită viața. Vei auzi bătăile inimii Rusiei de altădată.