Nu există virtute fără prejudecată

Dacă încercăm să pretindem că lucrurile stau altfel, înseamnă să ne strâmbăm caracterul. Potrivit lui Burke, pentru ca răul să învingă e nevoie doar ca oamenii buni să nu facă nimic. (Observați vă rog că nu spune toți oamenii vor deveni răi, ci doar că oamenii răi vor deveni puternici într-un mod hotărâtor). Ar fi putut adăuga că răul va învinge dacă oamenii încetează să mai creadă în distincția dintre bine și rău, chiar dacă cei mai mulți dintre ei continuă în practică să se comporte relativ bine.

De ce ar trebui să stea lucrurile așa? Să analizăm un silogism:

Toate prejudecățile sunt rele

Distincția dintre bine și rău nu se poate fonda decât pe prejudecată.

Drept urmare, distincția dintre bine și rău este greșită.

Să luăm acum un alt silogism:

Distincția dintre bine și rău e atât de neocolit cât și necesară pentru practicarea virtuții.

Distincția dintre bine și rău nu se poate fonda decât pe prejudecată

Drept urmare, prejudecată este necesară pentru practicarea virtuții.

Care dintre cele două surprinde cel mai bine adevărata situație umană?

Încercarea de a face imposibilul – de a ne purifica mințile de toate preconcepțiile – nu e doar condamnată la eșec, dar ne strâmbă percepțiile morale într-o manieră vătămătoare. Pentru a ne dovedi nouă înșine că nu avem prejudecăți și că am gândit totul cu ajutorul propriului cap, ca ființe umane complet autonome (chiar dacă nu responsabile), oamenii ar trebui să respingă înțelepciunea comună a vieții, înțelepciune care în multe cazuri, chiar dacă nu în toate, a păstrat relațiile umane civilizate. Iluminarea sau mai degrabă, ceea ce mai important pentru mulți oameni, reputația de iluminare, constă în a te comporta contrar acelei înțelepciuni. Și odată ce înțelepciunea comună a vieții este îndepărtată, ea e înlocuită de o altă concepție despre lume – adesea, deși nu întotdeauna, mai rea.

Îmi amintesc de pildă primul moment când un anumit cuvânt din patru litere a fost folosit la televiziunea BBC. Contrar a ceea ce s-ar presupune, nu a existat niciun fel de argument venit din partea muncitorilor supărați că un astfel de ornament discursiv ar trebui folosit în direct în numele autenticității neînfricate. Argumentul pro a fost avansat de criticul de teatru educat la Oxford Kenneth Tynan, tocmai pentru scopul de a demola ceea ce el credea că sunt zidurile împovărătoare ale decenței verbale, ca și cum limba engleză, lipsită de acel cuvânt, ar fi fost incapabilă să exprime cele mai adânci sentimente și gânduri ale umanității.

După 40 de ani vedem – sau auzim – rezultatele. Vecinul meu din Anglia care nu vorbește engleza, mi-a spus într-o zi că e surprins să audă mereu acel cuvânt – singurul dintr-o limbă care se laudă că are cel mai mare număr de cuvinte – pe buzele britanicilor care trec prin acea regiune franceză. Și trebuie să ținem seama că acei oameni nu erau oamenii needucați din clasa de jos care după 11 ani de educație obligatorie nu au deprins nimic altceva decât o ură pentru tot, cu excepția satisfacerii dorințelor imediate; aceștia erau oameni din clasa de mijloc cu slujbe și venituri foarte bune.

În mare nu se poate spune că abilitățile de exprimare de sine, în sensul abilității de a comunica celorlalți gânduri subtile și schimbări de sentimente, s-au mărit prin folosirea frecventă a acelui cuvânt, împotriva căruia a existat cândva un tabu. Mai degrabă, lucrurile au stat invers. Nici nu s-ar fi așteptat cineva că asemenea abilități de exprimare erau proporționale cu frecvența folosirii.

Așadar, scopul distrugerii tabuului nu era de a atinge un scob onorabil, cum ar fi eliberarea unei părți din omenire de o asuprire evidentă, ci de a dobândi o reputație pentru îndrăzneală morală și intelectuală, cu ajutorul unei victorii asupra prejudecății și preconcepției.

Doar aceia care aveau o prejudecată contra prejudecăților puteau presupune că asta e o formă de progres.

Dar nu e oare, de asemenea, adevărat că multe prejudecăți sunt vătămătoare, rele, stupide și greșite? Bineînțeles. Dar repet, din faptul că unele prejudecăți sunt vătămătoare nu rezultă că putem trăi fără prejudecăți. Toate virtuțile practicate în exces se transformă în vicii și devin manifestări ale mândriei; la fel stau lucrurile și cu prejudecățile, chiar și cu cele mai bune, la fel și cu mintea deschisă.

Nu îmi propun să nu analizeze niciodată prejudecățile noastre; ar fi ridicol. Avem nevoie să gândim atât logic cu privire la concepțiile moștenite, cât și smerenia de a recunoaște că lumea nu a început și nu se va sfârși cu noi, și că înțelepciunea acumulată a omenirii e, cel mai probabil, mai importantă decât tot ceea ce putem realiza noi prin eforturile noastre proprii. Dorința, pretenția și speranța că putem păși liberi în lume, goi de orice prejudecăți și preconcepții, astfel încât orice situație să fie pentru ceva nou, e în egală măsură prostească, periculoasă și rea. Această dorință e dăunătoare deoarece nu ne vom înșela doar pe noi, ci și pe alții, și vom ignora acea voce din interiorul nostru. Vor apărea țipete și violență. Cu cât vom insista în public cu privire la lucrurile pe care le știm sau le bănuim că nu sunt adevărate, cu atât vom deveni mai intransigenți și mai vehemenți.

Cu cât vom respinge prejudecățile qua prejudecăți, cu atât mai greu ne va fi să ne retragem de pe pozițiile pe care ni le-am asumat pentru a dovedi că nu avem prejudecăți. Consecința va fi un dogmatism ideologic, și știm cu toții ce necazuri aduce un astfel de dogmatism.

E nevoie de discernământ pentru a ști când ar trebui să ne bazăm pe o prejudecată și când nu. Prejudecățile sunt ca prieteniile: trebuie menținute într-o stare de funcționare.  Uneorii prietenii se despart și la fel ar trebui să facă oameni cu prejudecățile lor: dar alteori, odată cu vârsta și experiența, prietenii devin mai profunde, și la fel se întâmplă și cu unele prejudecăți. Dau oamenilor personalitate și îi țin laolaltă. Nu se poate trăi fără ele.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.