Păcatele autodistrugerii

Dintre celelalte „boli trupești”, adică păcatele care s-au înrădăcinat în însăși firea omului, poate că cele mai primejdioase sunt beția și dependența de droguri. Știm cât de răspândit este acest păcat în zilele nostre. Să ne aducem aminte cu toții că nu trebuie să așteptăm până când această patimă rușinoasă și nimicitoare se va fi instalat deja, ci trebuie să ne ferim de ea înainte de apariție, când este mult mai ușor. Deoarece, nimeni nu s-a născut în lumea lui Dumnezeu deja bețiv sau dependent de droguri. Știm deja cât de ușor este pentru om să lupte cu ispita păcatului atunci când aceasta nu a devenit încă, prin repetiție, o obișnuință păcătoasă, atât de greu de biruit. Mai bine să nu bei deloc, încă din tinerețe. Tinerețea are și așa multă vitalitate și energie și fără băutură, iar să te „încălzești cu vodcă” nu are sens. Un proverb spune: „Dă-i diavolului un deget și-ți va lua toată mâna”. Voința tinerilor nu este încă tare, dar ispita băuturii sau a drogurilor este mare.

Mulți sunt doborâți încă din primii ani de viață de un soi deosebit de „curaj”, un soi de pasiune sportivă prin care omul caută să-și „dovedească” puterea și rezistența la consumul de băuturi spirtoase. Firește, cel în cauză ar da dovadă de mult mai multă tărie și putere – reală, morală – dacă s-ar putea stăpâni cu adevărat și nu ar ceda în fața acestei ispite diavolești, de care au pierit atâția oameni buni și dăruiți. Creștinul ortodox trebuie să se depărteze, cu orice chip, de această ademenire păcătoasă și să o îndepărteze de la sine, aducându-și aminte de cuvintele Apostolului, că „tovărășiile rele strică obiceiurile bune.”

Mai este un alt păcat trupesc care, la prima vedere, nu pare la fel de distructiv ca beția și desfrânarea, dar care este, totuși, deosebit de periculos. Este păcatul iubirii de arginți. Apostolul spune textual că „iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor.” Principalul pericol pe care acest păcat îl prezintă pentru omul care a strâns bogăție în mod egoist este că tocmai această bogăție deschide calea către toate celelalte ispite ale lumii. Mai mult, bogăția în sine devine acel idol (exact ca vițelul de aur) de care omul se lipește cu tot sufletul și inima sa, neputând să se smulgă din slujirea acestuia. O pildă în acest sens întâlnim în relatarea evanghelică despre tânărul bogat care nu a putut să-L urmeze pe Mântuitorul pentru că viața lui era legată de averea sa. În acest sens, Hristos a spus: „un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor”. Așadar, bogăția îl orbește pe om și îl face robul ei. Această primejdie îi paște pe toți cei care devin dependenți de „a obține”, de a căuta câștigul și de a ținti spre el.

Pentru a împiedica apariția acestui viciu al iubirii de arginți în om, este necesar ca acesta să deprindă detașarea ortodoxă încă din primii ani de viață. Toate faptele unui creștin ortodox trebuie împlinite în mod dezinteresat sau, așa cum spune Evanghelia, „pentru Hristos”. După cum am pomenit mai devreme, potrivit adevărului dumnezeiesc, adevărului Evangheliei, nu cel care strânge averi pentru sine este cel care câștigă, ci mai degrabă cel care dăruiește altora, în lupta pentru milostenie și grija față de aproapele, este cel care câștigă averi. Acela care îi slujește pe alții în lupta pentru bine nu numai că le oferă un ajutor creștin ortodox, ci aduce folos și sufletului său, câștigând pentru sine o adevărată comoară – în ceruri.

Cel care dorește să ducă o viață ortodoxă nu trebuie să-și neglijeze sănătatea. Sănătatea este un dar de preț de la Dumnezeu și trebuie îngrijită. Este o nesăbuință să presupunem că un creștin nu trebuie să caute vindecarea prin medici. Medicii și medicamentele există prin voia lui Dumnezeu. Citim în Scriptură că Domnul a creat unele lucruri pentru a fi folosite în scop vindecător. Cu toate acestea, Ortodoxia vede în boală consecințele directe ale păcătoșeniei noastre. Din această cauză, un credincios începe mai întâi de toate tratamentul prin rugăciune, prin curățirea și întărirea sufletului, prin Sfintele Taine. Apoi urmează tratamentul trupului prescris de un medic. Putem vedea acest model în Evanghelie, unde, înainte de vindecarea unui om de boala sa fizică, Hristos i-a vindecat sufletul prin iertarea păcatelor. Unuia dintre ei, Mântuitorul i-a spus: „Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuieşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău.”

Deși se preocupă de sănătatea sa, un creștin nu trebuie să se teamă de moarte. Nu este vorba aici de moartea de mucenic pentru Hristos – pe care orice credincios ar trebui să și-o dorească cu bucurie, ci pur și simplu la sfârșitul vieții noastre pământești. Creștinii ortodocși adevărați, în general, nu se tem de moarte, ci chiar o așteaptă cu nădejde, după cuvintele Mântuitorului: „Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul Său pentru Mine şi pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”.Apostolul Pavel, de pildă, spune răspicat: „doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine” (decât să rămân pe pământ). În alt loc, spune: „Cetatea noastră este în ceruri”, învățându-ne că acolo este adevărata noastră patrie, în timp ce pe pământ suntem doar niște oaspeți vremelnici.

Acel mult dorit „sfârșit creștinesc al vieții noastre” nu este întotdeauna lipsit de boală, dar oricum este „neînfruntat, și in pace”. Ne pregătim pentru un astfel de sfârșit prin rugăciune, contemplare și împărtășirea cu Sfintele Taine.

Cu toate acestea, nu trebuie să ne gândim că doar cei aflați în fața morții ar trebui să primească Sfânta Împărtășanie. Acest lucru nu este adevărat. Împărtășania cu Sfintele Taine trebuie să fie dată oricărei persoane grav bolnavă, deoarece este luată spre tămăduirea sufletului și a trupului și este cel mai bun leac întăritor. Pilde în acest sens vedem permanent în viața de zi cu zi. O moarte rușinoasă, necreștinească, pe de altă parte, este cumplită. Să ne gândim, de pildă, la un criminal care moare în timp ce comite o crimă, etc. Aici se cuvine să pomenim despre sinucidere. Este bine știut faptul că Sfânta Biserică, prin canoanele sale, oprește înmormântarea creștinească a celor care, în mod voit (fără a suferi de tulburări psihice), își iau viața. Sinuciderea este o trădare totală a adevăratului duh al creștinismului, un refuz de a-și duce crucea, o respingere a lui Dumnezeu și a nădejdii în El. Sinuciderea este o moarte rușinoasă a egoistului total … care se gândește la sine și nu se gândește la ceilalți și la responsabilitățile sale față de ei. Vedem din Evanghelie că primul sinucigaș a fost Iuda, trădătorul, care și-a pus capăt vieții într-un fel atât de cumplit și de rușinos. Cel care se sinucide încetează să mai fie fiu credincios al Sfintei Biserici și se lipsește în felul acesta de înmormântarea sa. Și cum ar putea Biserica să înmormânteze un sinucigaș după rânduiala ei? Gândul principal al acestei slujbe de înmormântare este: „odihnește, Doamne, sufletele adormiților robilor Tăi, că spre Tine nădejdea și-au pus…” Dar aceste cuvinte vor suna ca un neadevăr în cazul unui sinucigaș. Cum ar putea Sfânta Biserică să spună un neadevăr?

„Legea lui Dumnezeu”, catehismul Sf. Filaret de New York, a apărut în traducere românească la Editura Contra Mundum.