Icoanele și designul interior minimalist

ACUM ÎNSĂ, ADAPTÂNDU -NE vrând-nevrând situaţiilor ce se ivesc în cursul cronicii noastre şi pe care nu avem cum le ocoli, vom fi siliţi să-i lăsăm deoparte un timp pe protopopul din Stargorod şi pe mareşalul nobilimii, pentru ca să facem cunoştinţă cu un alt cerc, cu totul diferit, din societatea aceluiaşi oraş: intrăm în locuinţa slujbaşului de la acciză Biziukin, unde au sosit azi mult aşteptaţii oaspeţi din Petersburg şi anume prinţul Bornovolokov, fost coleg la universitate cu Biziukin, iar acum funcţionar de oarecare vază la Petersburg şi secretarul său, Termosesov, altă veche cunoştinţă a lui Biziukin şi partizan al aceloraşi teorii pe care le susţinea şi accizarul; însoţit de secretar, prinţul Bornovolokov făcea un raid prin provincie ca să inspecteze nu ştiu ce şi să introducă nu ştiu ce noi metode de organizare. Intrăm în casa lui Biziukin tocmai când, nu mult înainte de nămiez, a poposit în faţa ei acel tarantas cu trei cai, adică diligenţa ce-i aducea în Stargorod pe oaspeţii din Petersburg.

Accizarul fiind plecat din oraş, suveranul gospodăriei sale era în acest moment nevastă-sa, o tânără doamnă despre care ştim noi câte ceva din cele ce am auzit de la diaconul Ahilla, de la bătrâna prescurăreasă şi de la dom’ profesor Prepotenski.

Fâşneaţa doamnă Biziukina era deci singură şi abia aştepta să-i pice mult doriţii oaspeţi, dintre aceştia ea gândindu-se mai ales la Termosesov, deoarece i se vorbise despre el ca despre un bărbat politic foarte influent. Întrucât soţul ei îi pomenise de multe ori despre firea energică a lui Termosesov adăugând totdeauna că Termosesov era o personalitate remarcabilă, Biziukina, care doar şi ea se ocupa de politică, aştepta cu oarecare înfrigurare sosirea acestui musafir. Ca să i se arate din primul moment sub aspectul cel mai favorabil, aşadar cel mai priincios reputaţiei ei politice, se tot întrebase de cu dimineaţă cum să-şi aducă locuinţa într-un hal care, numai cât i-ar fi călcat oaspeţii pragul, să le şi facă impresia necesară. Se sculase cu noaptea-n cap, revizuise de câteva ori la rând toate camerele şi constatase că nimic nu era cum trebuie în casa ei. Mai pe urmă rămăsese nemişcată în mijlocul salonului şi-şi spusese cu deznădejde, văzându-l ce frumos mobilat şi ce curat era: „Nu merge, dracu să-l ştie, seamănă ca două picături de apă cu al Porohonţevilor şi al Darianovilor sau al dirigintelui poştei, pe scurt: cu al oricui altul, ba poate chiar, poftim! e mult mai aspectos decât al oricui altuia. La Porohonţevi, de exemplu, pe şemineu nu-i un orologiu, de altfel, ei nici n-au şemineu în salon; mă rog, să zicem că şemineul ăsta al nostru nu-i o crimă, are o utilitate a lui. Dar ce rost au sfeşnicele agăţate numai de podoabă pe pereţi şi toate statuetele astea şi, în definitiv, chiar şi ceasornicul, odată ce alături, în sala mare, mai este unul?… D’apăi în sală! O, Doamne! Ici pianul, dincolo partiturile… A, nu, hotărât: nu se poate aşa! Nu vreau ca, din cauza unor nimicuri, oaspeţii de la Petersburg care-s oameni de un tip nou să mă ia drept oricine. Nu vreau să-mi scrie mai pe urmă Termosesov ceea ce i-a scris logodnicului ei inteligenta Maşa, eroina din nu mai puţin inteligentul roman Sufletul viu, văzând că el, logodnicul, avea o locuinţă aristocratică şi samovar de argint. Într-adevăr inteligentă, fata asta îi scrie fără menajamente logodnicului că „după tot ce-am văzut în casă la dumneata, totul între noi s-a terminat“. Ei, nu, eu nu vreau aşa! Partea proastă e că nu ştiu cum se face la ei, la Petersburg… Probabil că ei pun în casă numai prostături, adică vreau să spun numai ce-i foarte bun… ptiu! adică prostături… Dracu ştie ce-i acum la gura mea! Ei, mă rog… Dar unde să găvozdesc tot ce am în casă? Adică să le arunc unde-o fi, unde s-o nimeri? Da-i păcat, se strică, doar costă bani… Şi ce folos am, dacă arunc unde-o fi lucruşoarele acestea, odată ce peste tot în casă, ori unde te uiţi… Poftim: în iatac – perdele cu dantelă! Mă rog, să zicem că nu-i nimic, e în iatac, aici n-au să între musafirii să le vadă… Dar dacă se uită cumva şi în iatac? Groaznică încurcătură! Şi nici copiii nu sunt îmbrăcaţi cum trebuie: prea curăţei, prea eleganţi… Ce-are-a face, doar n-o să-i scot la vedere, or sta deoparte, cu slugile, cum stau şi acum. Însă lucrurile din casă… e păcat de ele să le arunc.A, stai! Ia să pun eu în ordine numai camera lui bărbatu-meu.

Şi, ajungând la această concluzie, tânăra doamnă Biziukina îşi chemase slugile şi le dăduse poruncă să mute în magazie din camera de lucru a soţului ei toată mobila care, după părerea ei, era de prisos.

Şi aşa destul de nedreptăţit, ca mobilier, în folosul camerelor doamnei şi stăpânei casei, biroul accizarului, după îndeplinirea poruncilor împărţite de Biziukina, arăta şi mai jerpelit, ţi-era şi milă să-l vezi: o masă, un scaun, două bănci, atât – altceva nu mai rămăsese în astă încăpere.

„Excelent!“ îşi spuse Biziukina. „Acum cel puţin avem o cameră unde totul este întocmai aşa cum trebuie.“ Pe urmă făcuse pe masă, înadins, două mari pete de cerneală şi răsturnase scuipătoarea din colţ, dându-i cu piciorul şi lăsând nisipul împrăştiat pe duşumele… Dar când revenise în sală, Doamne, Dumnezeule! abia atunci băgase de seamă Biziukina că fusese gata-gata să uite cel mai cumplit lucru din toate: icoana! Icoana de pe perete…

— Ermoşka, Ermoşka! Ia din cui repede icoana, dă-oncoa…

O vâr în scrin.

După ce pusese bine icoana, îşi spusese: „Mare prostie din partea logodnicului: în timp ce aştepta vizita Maşei, va să zică vizita sufletului viu, a spart toate statuietele din cameră şi şi-a făcut ferfeniţă perdelele!“ Şi apoi, cu glas tare: Ermoşka, adu perdelele încoa! Pătureşte-le repede! Aş a! Şi acum, drace împieliţat, ia să ai grijă să mi te îmbraci cât mai frumos, auzi?

— Eu, cocoană? Cât mai…?

— Da, tu, fireşte! Cât mai frumos. Ce haină ai de pus pe tine?

— Cojocelul, cocoană.

— I-auzi, prostul: „cojocelul…“ Să pui vestă, plastron şi caftanul cel nou, aşa să mi te-mbraci, să arăţi ca lumea. Şi să nu te mai prind că vorbeşti ca lacheii: „Ce porunciți?“ şi „Am cinstea să vă aduc la ştiinţă“. Spune scurt: …Ce doriţi? sau „Vă

înştiinţez“. Înţelesu-m-ai?

— ’Ţeles, coană.

— Fără coană, viţelule! Numai „Am înţeles“. Atât. „Am înţe-les!“. „Am înţe-les!“

Fragment din romanul „Ulița Popimii” de Nikolai Leskov, apărut la Editura Contra Mundum.

Sâmbătă, ora 19.00, la Biserica Precupeții Noi din București va avea loc lansarea acestui roman cu participarea Pr. Gheorghe Holbea, a lui Ciprian Voicilă și Ninel Ganea.