Tehnopolis în medicină

Cea mai însemnată dintre primele tehnologii medicale a fost stetoscopul – inventat (am putea spune, aproape descoperit) de medicul francez René-Théophile-Hyacinthe Laënnec în anul 1816. Merită rezumate circumstanțele acestei invenții.

Pe vremea când lucra la spitalul Necker din Paris, Laënnec a avut de consultat o tânără care suferea de o stranie boală a inimii. Medicul a încercat să folosească tehnicile de percuție și palpare (apăsarea corpului cu mâna în speranța depistării anomaliilor interne), dar n-a putut din cauza obezității pacientei. Apoi a încercat auscultarea (punerea urechii pe pieptul pacientului pentru a-i auzi bătăile inimii), însă a fost descurajat de sexul și de vârsta ei. Atunci Laënnec și-a amintit că sunetul se amplifică dacă trece prin corpuri solide. A rulat câteva foi de hârtie în formă de cilindru, punându-i un capăt pe pieptul pacientei, iar celălalt capăt la ureche. Poftim! Sunetele se auzeau acum clar și deslușit. Mai târziu, el relatează: „Din acea clipă, mi-am imaginat că situația ne oferă mijloacele necesare pentru a stabili nu doar caracterul acțiunii inimii, ci și pe al oricărui alt fel de sunet produs de mișcarea oricăror viscere toracice”. Laënnec s-a străduit să îmbunătățească instrumentul, folosindu-se de o bucată rotundă de lemn pe care a numit-o „stetoscop” – denumire provenind din cuvintele grecești pentru „piept” și „eu văd”.

În ciuda simplității sale, invenția lui s-a dovedit extraordinar de utilă, mai ales pentru precizia cu care se puteau diagnostica bolile plămânilor, precum tuberculoza. Au fost descoperite multe alte boli de piept au fost descoperite: de-acum, medicul înarmat cu stetoscop putea face o autopsie pe viu a pacientului.

Dar nu trebuie să ne închipuim că toți doctorii și pacienții au fost încântați de noul instrument. Adesea, pacienții se speriau la vederea stetoscopului, presupunând că el implica o intervenție chirurgicală iminentă, de vreme ce, pe atunci, numai chirurgii foloseau instrumente, nu și medicii interniști. Și doctorii au ridicat obiecții, fie ele neînsemnate sau serioase. Printre cele nesemnificative a fost disconfortul de a căra stetoscopul – problemă pe care unii doctori au rezolvat-o punându-și stetoscoapele în joben, pe diagonală. Soluția a provocat unele situații stânjenitoare: bunăoară, un student medicinist din Edinburgh a fost acuzat că deține o armă periculoasă după ce, în timpul unei bătăi cu zăpadă, stetoscopul i-a căzut din joben. O obiecție mai puțin banală formulată de doctori a fost că utilizarea unui instrument i-ar face să fie confundați cu chirurgii – care la acea vreme erau considerați simpli meșteșugari. Diferența dintre interniști și chirurgi era evidentă la momentul respectiv – și întru totul în favoarea interniștilor, ale căror intelect, cunoaștere și perspicacitate erau profund admirate. Era de așteptat ca Oliver Wendell Holmes, profesor de anatomie la Harvard, mereu sceptic față de agresivitatea medicală, să aibă obiecții la folosirea prea zeloasă a stetoscopului; în maniera sa tipică, el a scris o baladă comică intitulată „Cântecul stetoscopului” în care un medic pune câteva diagnostice greșite din cauza unor gângănii care își făcuseră cuib în stetoscopul lui.

Însă o obiecție serioasă ridicată de medici – care a avut ecouri de-a lungul secolelor de dezvoltare tehnologică în medicină – este că interpunerea unui instrument între pacient și doctor ar transforma practica medicală: metodele tradiționale de a chestiona pacientul, de a-i acorda toată atenția, de a observa cu grijă simptomele exterioare ar deveni din ce în ce mai irelevante. Doctorii și-ar pierde capacitatea de a examina atent, bazându-se mai mult pe instrumente decât pe experiența și perspicacitatea lor. În cartea sa Medicine and the Reign of Technology, Stanley Joel Reiser compară efectul stetoscopului cu efectul pe care l-a avut tiparul asupra culturii occidentale. El afirmă că, așa cum cartea tipărită a contribuit la crearea gânditorului obiectiv și detașat, tot astfel stetoscopul

„a ajutat la crearea medicului obiectiv, care renunță la implicarea în experiențele și senzațiile pacientului în favoarea unei relații mai detașate, mai puțin cu pacientul și mai mult cu sunetele dinăuntrul corpului acestuia. Neperturbat de motivațiile și credințele pacientului, auscultatorul [o altă denumire a stetoscopului] putea da un diagnostic pe baza sunetelor pe care le auzise de unul singur emanând din organele corpului, sunete pe care le considera reprezentări obiective și nepărtinitoare ale procesului bolii.”

Iată două dintre ideile fundamentale promovate de stetoscop: medicina privește boala, nu pacientul; și a doua: ceea ce știe pacientul nu e credibil; doar ceea ce știe instrumentul este credibil.

Stetoscopul nu ar fi putut de unul singur să înrădăcineze aceste idei, mai ales din cauza opoziției manifestate de doctorii pe care pregătirea și relația cu pacienții îi făceau să se opună intervențiilor mecanice, chiar și în America. Dar ele au fost amplificate cu fiecare nou instrument adăugat arsenalului medical: oftalmoscopul (inventat de Hermann von Helmholtz în 1850), care permitea doctorilor să privească în adâncul ochiului; laringoscopul (proiectat în 1857 de Johann Czermak, un profesor de fiziologie polonez), care permitea medicilor să inspecteze laringele și alte părți ale gâtului, precum și nasul; și, desigur, radiograful (inventat de Wilhelm Roentgen în 1895), care putea penetra majoritatea substanțelor, cu excepția oaselor. Roentgen scria: „Dacă mâna se pune în fața ecranului fluorescent, umbra arată oasele întunecate, cu contururi vagi ale țesuturilor înconjurătoare”. A reușit să reproducă acest efect pe plăci fotografice și astfel să facă prima radiografie a unei ființe umane – soția sa, căreia i-a radiografiat mâna.

Spre sfârșitul secolului XX, medicina a ajuns să se bazeze aproape în totalitate pe tehnologie, în special după apariția laboratoarelor de diagnostic și descoperirea și utilizarea antibioticelor din anii 1940 încoace. Practica medicală a intrat într-o nouă etapă. Prima etapă se caracterizase prin întâlnirea directă a doctorilor cu ceea ce simțeau pacienții, bazată pe declarațiile lor și pe întrebările și observațiile medicilor. A doua etapă s-a caracterizat prin întâlnirea directă cu corpul pacienților, prin examinare fizică, inclusiv utilizarea unor tehnologii atent selecționate. Etapa în care suntem acum se caracterizează prin întâlnirea indirectă a medicului cu experiența și corpul pacientului prin intermediul echipamentelor tehnice. În această etapă asistăm la apariția specialiștilor – de exemplu, anatomopatologi și radiologi – care interpretează sensul informațiilor tehnice și nu au nicio legătură specifică cu pacientul, doar cu țesuturile și cu fotografiile. E de așteptat ca, pe măsură ce practica medicală trece dintr-o etapă în alta, medicii să piardă din abilitățile și intuițiile care predominau în faza precedentă.

Fragment din „Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei” de Neil Postman, carte apărută la editura Contra Mundum.