Care ar trebui să fie politica de imigrație a Armeniei?
Scriu „Armenia” și nu „America” gândindu-mă să pun un pic la încercare mintea și ochiul. Pentru că imediat ce îți îndrepți mintea spre Armenia și nu spre America, trebuie să pui cele mai evidente întrebări, printre care, deloc fără însemnătate pentru tinerii americani destul de inocenți în materie de geografie, este și „unde-o fi Armenia?” Iar întrebarea aceasta presupune și altele. Pentru că atunci când întrebăm „Unde e Armenia?” nu întrebăm pur și simplu de latitudine și longitudine. Sunt chestiunile cele mai puțin importante. Întrebăm dacă Armenia are deschidere la mare sau nu, dacă e în principal formată din câmpii, dealuri sau munți; ce râuri trec pe acolo; ce fel de agricultură se face; ce avere au, dacă au; ce climă are; ce animale sălbatice și flori și copaci; cum arată cerul într-o noapte de vară.
Odată ce începi să pui aceste întrebări, te apropii de o chestiune vitală. Te muți de la întrebarea cum e să trăiești în Armenia, la întrebarea cum trăiesc armenii. Și din moment ce armenii sunt oameni, nu animale, ei au o istorie și o cultură. Au cultivat un stil de viață care se întinde mult în trecut. Au cântecele lor, tradiții, eroi, momente de glorie și rușine, un limbaj, o vestimentație, un fel de salut pe stradă, și îngenunchează când se roagă.
Deci, care ar trebui să fie politica de imigrație a Armeniei?
Răspunsul sănătos al cuiva care nu trăiește în Armenia ar trebui să fie ceva de genul: „De unde să știu? Nu sunt armean. Nu știu cum e în Armenia. Nu știu de ce imigranți vorbești și de unde vin, câți sunt și cum i-ar putea primi armenii, fără să-i împovăreze pe săracii lor, și dacă imigranții vor să fie armeni sau doar să fie în Armenia, să se folosească de acel teren pentru scopurile lor.”
Pe scurt, întrebarea nu are sens. Orice răspuns cu cap și justificabil moral trebuie să țină seama de ceea ce este în fapt Armenia, ca țară locuită în mod natural de niște oameni și nu ca o ficțiune geopolitică.
Mai mult decât atât, răspunsul trebuie să fie de așa natură încât să conserve și să promoveze Armenia. Nu e bine ca o cultură veche și venerabilă să piară de pe fața pământului. Parte din ceea ce înseamnă să fii om este să prezervi prin memoria culturală generațiile trecute , cu toate dulcile legături de evlavie, gratitudine și obligație. Sunt convins că armenii care își iubesc țara nu o iubesc pentru felul în care se intersectează latitudinea și longitudinea.
Oricare ar fi politica de imigrație a Armeniei ea ar trebui să fie în slujba armenilor, pentru că repet, Armenia trebuie să meargă mai departe și să înflorească. Iar această directivă morală ne aduce la vechea înțelegere a obligațiilor speciale care îi leagă pe oameni când nu fac parte nici din aceeași familie, nici din același oraș și nici măcar din aceeași țară, fiind cumva aduși laolaltă și aproape. Mă refer la obligațiile pe care le are gaza și oaspetele.
Ospitalitatea e o dublă relație. Călătorii, fie că sunt sau nu, împovărați de sărăcie și de neglijență, sunt cu precădere vulnerabili. Pot fi jefuiți sau tâlhăriți, ca omul care mergea de la Ierusalim la Ierihon. Pot fi înfometați și cu picioarele obosite, ca David și oamenii lui când a apelat la Nabal. Pot veni pe tărâmul tău, cum a făcut bătrânul Iacob și cei ai casei sale, binecuvântându-l pe faraonul care i-a bineprimit. Dar când vin, au datoria să respecte felul tău de viață. Odiseu era tratat excelent la palatul lui Alcinous și ia parte la serbările și jocurile lor, dar își dă seama că Alcinous și regina sa Arete sunt stăpâni acolo, nu el, așa că se supune dorințelor lor. Între timp, în Itaca, cei 108 pețitori se simt ca la ei acasă în casa lui Odiseu, comportându-se urât cu toată lumea și mai ales cu străinii care apar acolo.
În joc e mai mult decât recunoștința personală. De ce este sfântă persoana ambasadorilor și a solilor? Pentru că dacă nu ar fi, țările și armatele dușmane nu ar mai putea comunica unele cu celelalte. Dacă oamenii doresc să existe gazde bune și generoase, trebuie să pretindă existența unor oaspeți buni și recunoscători, altfel ospitalitatea dispare.
Dacă presupunem că nu vrei doar să treci prin Armenia, ci să rămâi acolo, atunci bunăvoința armenilor de a te primi trebuie să fie însoțită de dorința ta de a deveni pe cât poți armean: să înveți limba, să urmezi stilul de viață, să sărbătorești eroii naționali, șamd.
Nu sunt armean. Sunt american. Dar îmi doresc să existe Armenia – un loc real, adică, o cultură care să fie cu mult mai mult decât brânza de capră sau costume populare o dată pe an, așa cum America este sau ar trebui să fie mai mult decât hotdogi și artificii de patru iulie. Nu e bine ca lumea să fie omogenă, deoarece omogenitatea nu e decât o altă cale pentru a fi singur, iar când mori, locul tău nu te mai știe, deoarece nu ai avut niciodată cu adevărat un loc de unde să pornești la drum – o Armenie sau o Americă. Să existe țări, și să existe gazde și oaspeți, nu doar indivizi care trec o graniță pe hartă. Atunci putem să întrebăm și s-ar putea să însemne ceva, care ar trebui să fie politica de imigrație, ce ar trebui să fie America.