Tehnopolis (prefața)

Tocmai ce-ați deschis o carte. Vă invit, călduros, s-o citiți. Asta pentru că, așa cum autorul ei declara (undeva-cândva, la mii de kilometri depărtare și cu câteva decenii în urmă), citirea unei cărți reprezintă cea mai grozavă metodă de învățare de la distanță.

Eu am citit-o și-am învățat, de la distanță, câteva folositoare și grozave întrebări care mă țin cu mintea trează chiar și-atunci când ea se vrea amorțită de tot felul de somnifere. De exemplu, frământări despre definiția progresului prin „avans tehnologic” (1); pe urmă, interogații despre „avansul tehnologic” și (dez)avantajele lui (2); apoi, chestiuni despre toxicitatea adusă de tehnologie în sfera culturii și a limbajului (3); mai departe, gânduri despre evoluția culturii umane în raport cu uneltele (4); și, în final, temerea că „Marea Conversație”, văzută ca sinonim al„“ascensiunii omenirii”, va fi moderată, planetar, de tehnoreligie (5).

Da, cartea pe care tocmai ați deschis-o m-a (re)învățat să mă întreb. Și, de când am citit-o, tot stau, dubitativ, pe gânduri. Prin urmare, exist. Dar nu-s chiar o trestie dilematică, pentru că mă țin drept, susținut de două mari certitudini: traducătorul ei în limba română este nu un traditore, ci un veritabil post-PostMan, cu o excepțională viziune asupra tehnologiei-chip cioplit (6), iar cartea pe care tocmai ați deschis-o este scrisă nu undeva-cândva, la mii de kilometri depărtare și câteva decenii în urmă, ci aici și acum (7).

Ea este cartea-ghid în muzeul Tehnopolis Urmați-mă, vă rog.

În prima sală a muzeului îl regăsim pe Neil Postman însuși. Nu în persoană, ci reprezentat de vocea lui inconfundabilă, fumată înrăit și sexy. O voce care vine dintr-un difuzor care scapă vederii, ascuns, probabil, printre sutele de cărți de pe rafturile bibliotecii. Camera este mobilată sumar, suficient de spațioasă cât să găzduiască, pe lângă biblioteca-vedetă, un fotoliu confortabil, un lampadar adunat de spate, o măsuță de cafea și-o vază cu liliac țanțoș. Trebuie că, pe undeva, probabil pe lângă pick-up și setul de viniluri cu Mozart, există, bine păstrată, și o sticlă de vin roșu.

Discursul care se aude în încăpere a fost ținut în martie 1997, cu ocazia unui eveniment la Arts Center.^[1] Este una dintre conferințele lui celebre în care a expus, pe larg, cele șase pertinente întrebări-nedumeriri legate de așa-numitul „progres tehnologic”, nu înainte, însă, de a evoca, printre altele, minunata zicere a lui Henry David Thoreau: „Toate invențiile noastre sunt niște jucării drăguțe, menite să ne distragă atenția de la lucruri cu adevărat serioase. Ele nu sunt altceva decât mai bune mijloace de acces către un scop mai rău (they are but improved means to an unimproved end)”.

Cu această premisă la start, din difuzor s-au revărsat întrebările. Ele sunt, de altfel, preluate și dezvoltate, frontal sau indirect, în mai toate lucrările lui de referință, inclusiv în lucrarea pe care tocmai ați deschis-o, Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei. Prima dintre întrebări (care este problema pe care încercăm s-o rezolvăm printr-o inovație tehnologică?) i-a dat lui Postman mari bătăi de cap. De exemplu, atunci când s-a dus să-și cumpere o mașină nouă, distribuitorul i-a făcut capul mare cu „avantajul”  reprezentat de sistemul de pilot automat („speed cruise”). Și cu ce mă ajută?, a întrebat, naiv, viitorul cumpărător. Păi, vă scutește de efortul de a sta cu talpa dreaptă lipită de pedala de accelerație. Dar în toată viața mea de șofer, a obiectat beneficiarul, n-am simțit niciodată asta ca fiind o problemă! Care-i rostul acestei invenții? Nu știu să vă explic, domnu’, dar ceea ce știu este că nimeni până la dumneavoastră nu mi-a mai pus o asemenea întrebare. Aha, nimeni…

Separat de acest gest de dizidență, întrebarea cu pricina este intim legată de însăși definiția progresului. De ce asociem „progresul” mai mereu cu „avansul tehnologic”? – ne invită autorul să ne întrebăm, cu ecou în întreaga încăpere și-n toată cartea pe care o aveți în mână. Mai ales că el, progresul, „ar fi putut să fie bun la un moment dat, dar deja durează de prea mult timp” (Ogden Hasch).

Probabil pentru că, așa cum ne sugerează și Neil Postman, dintre toate nevoile și aspirațiile noastre care ar putea să ne facă mai buni, mai generoși și mai iubitori, mai smeriți și mai îngăduitori, mai drepți și mai loiali, mai fermi și mai curajoși, noi am dat greutate supremă eficienței, regina tuturor virtuților. Eficiența, cheia tuturor ecuațiilor vieții noastre, calea sigură și neapărat rapidă, spre productivitate, profit, abundență, confort și viteză. Și, grație eficienței, am ajuns ca, așa cum zice Postman însuși în această lucrare, să găsim alternative „pentru orice credință, obicei sau tradiție din Lumea Veche. Pentru rugăciune, există alternativa penicilinei; pentru rădăcinile familiale, există alternativa mobilității; pentru lectură, există alternativa televiziunii; pentru înfrânare, există alternativa gratificării imediate; pentru păcat, există alternativa psihoterapiei; pentru ideologia politică, există alternativa petiției populare stabilită prin sondaj științific. Există chiar și o alternativă la dureroasa enigmă a morții, cum o numea Freud. Enigma poate fi amânată printr-o viață prelungită și apoi rezolvată, probabil, cu totul, prin criogenie.”

Carevasăzică, eficiența, văzută ca mijloc și scop în același timp, reprezintă cureaua de transmisie între tehnologie și progres, motorul societății tehnologice de care vorbea Jacques Ellul încă din anii ‘60 și ajunge să facă din tehnologie „ontologia modernității” (Georges Grant). Și eu, care credeam că Rousseau avea dreptate când spunea că progresul omenirii este identic cu progresul din inima oamenilor… Mă rog, dacă zicerea lui Rousseau este greșită și dacă acceptăm că soluțiile care ne rezolvă problemele de viață sunt, toate, tehnice, atunci haideți să progresăm, băgând viteză, spre încăperea a doua a muzeului și să vedem ce ne așteaptă acolo.

M-am luat cu lumea, cum se zice, și-am avansat. Am trecut pe lângă pick-up, nu-l atingeți, vă rog, urmează Mozart, m-am uitat la cărțile din bibliotecă, legate cu grijă și cu gust, bune de adulmecat, am mirosit, de la distanță, liliacul de pe măsuța de cafea, care era adevărat și mov, am văzut și sticla de vin roșu, deschisă, de propria-mi imaginație, între două pahare grăsane, și-apoi, în trecere, am aruncat o privire în curte, prin fereastra luminoasă. Acolo era Nicu a Petrei care se juca cu un băț. Dar, după ce m-am holbat mai atent, mi-am dat seama că, de fapt, era Nicolae, cârlionțat și viteaz: „Copilul, încălecat pe băţul său, gândeşte că se află călare pe un cal dintre cei mai straşnici, pe care aleargă cu voie-bună, şi-l bate cu biciul, şi-l struneşte cu tot dinadinsu, şi răcneşte la el din toată inima, de-ţi ie auzul; şi de cade jos, crede că l-a trântit calul, şi pe băț îşi descarcă mânia în toată puterea cuvântului… Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice.”

(…)

Fragment din prefața scrisă de avocatul Florentin Țuca la volumul „Tehnopolis. Capitularea culturii în fața tehnologiei” de Neil Postman, apărută la Editura Contra Mundum

^[1] https://www.youtube.com/watch?v=hlrv7DIHllE.