Urâțenia universalizată

Bănuiesc că trebuie să declar de la început: voi vorbi favorabil despre o carte semnată de unul din redactorii unei reviste pentru care scriu.

Îi asigur însă pe catarii anticorupției că sumele de bani despre care ar putea fi vorba sunt atât de mici, încă nimeni nu și-ar risca reputația pentru ele. Uneori regret că nimeni nu a încercat să mă mituiască. E o dovadă a neînsemnătății mele.

Cartea despre care am scris se numește „Podurile lui Robert Adam: un tur pitoresc și ireal” de Benjamin Riley. E o carte superb ilustrată dar și documentată la nivel academic despre un aspect mai puțin studiat al operei marelui arhitect: podurile sale. E atât de frumos ilustrată încât după ce te uiți prin ea te apucă o anumită durere când privești împrejur și vezi ce te înconjoară.

Robert Adam a fost un arhitect strălucit, fără să fie cineva pe care astăzi l-am numi starhitect. Pentru a fi starhitect trebuie mai întâi de toate să fii egotist, și deși lui Adam nu-i displăcea publicitatea, nu a construit astfel încât oricine îi vede lucrările să spună imediat „Robert Adam”, așa cum cineva se uită  astăzi la Arles și spune „Frank Gehry” (în cele din urmă acesta nu va fi un compliment, dar pentru unii oameni e mai bine să fii urât sau disprețuit decât să fii cu totul uitat). După cum cartea o spune răspicat, Adam s-a gândit întotdeauna la contextul natural sau artificial în care se vor încadra clădirile sale. Căuta armonia, nu disonanța. Cu starhitecții este exact pe dos. Nu vor să țină lumina sub obroc, mai degrabă ar distruge obrocul decât să nu se vadă lumina.

Adam era în mod limpede un om foarte înzestrat, poate chiar un geniu. Printre alte talente, putea picta și desena, ultima dibăcie nemaifiind necesară, sau cel puțin prețuită de arhitecți, care se bazează pe calculator pentru asta.Nu e surprinzător că ceea ce nu e desenat cu efort e rareori construit cu grijă, și cred că au trecut foarte mulți ani de când a fost construită o clădire de proporții pentru care cineva să simtă o afecțiune reală.

Pe măsură ce citeam cartea, mi-a venit în minte întrebarea, la care nu e posibil un răspuns, dar care e relevantă, ce ar fi construit azi Robert Adam. La urma urmei, dacă Mozart s-ar fi născut astăzi, nu ar fi compus ceea ce știm că e Mozart. Omul e dependent de timpul în care trăiește.

Din acest punct de vedere, Adam a avut noroc. Era o epocă aristocratică. Nimeni nu punea la îndoială valoarea frumuseții și a eleganței în arhitectură, dar bănuiesc că puțini oameni de azi – oameni educați – privesc la podurile lui Adam și văd nu eleganța și frumusețea, ci nedreptatea socială. Desigur că Robert Adam a construit pentru patroni foarte bogați, în timp ce populația era săracă. E mult prea ușor să enumerăm ororile vremii. Nu era o epocă a confortului, și deși e  posibil ca oamenii să fi privit mult mai senin nenorocirile decât noi, e greu de crezut că suferința grea nu era des întâlnită.

Și cu toate acestea, era o epocă a eleganței, după cum stau mărturie clădirile lui Robert Adam și după cum dovedesc multe obiecte cum ar fi de pildă tacâmurile din argint. Bunul gust și sărăcia mergeau mână-n-mână de parcă ar fi fost dependente una de alta. Mai mult, Robert Adam a construit într-o vreme în care meșterul constructor obișnuit putea construi ceva mai plăcut ochiului decât marea majoritatea a arhitecților educați de astăzi, probabil datorită faptului că erau mulțumiți să folosească modele și nu se gândeau la ei ca la niște artiști.

Epoca noastră e dominată de mult confort, cel puțin prin comparație cu epocile trecute și nu doresc să deplâng un asemenea confort. Nu sunt un mare ascet, deși o dată am mers  în Africa cu transportul în comun. Dar nimeni nu ar numi epoca noastră o epocă a eleganței, mai degrabă invers. Chiar și aceia care își permit eleganța supremă o refuză. Tinerii miliardari se îmbracă precum niște zdrențăroși și fac tot ce le stă în putință să arate lălâi , cel puțin în public. Tot ce pot face bogații e să ocupe casele din trecut, cu condiția să nu le distrugă prea mult: ca patroni ai arhitecturii de regulă sunt niște catastrofe, indiferent câți bani cheltuiesc.

Nici monumentele sau clădirile publice nu o duc mai bine. Pierderea gustului nu e dintotdeauna: nu trebuie decât să te compari monumentele lui Jefferson și Lincoln din Washington cu cel al lui Eisenhower pentru a-ți da seama. Cel al lui Eisenhower l-ar umple de rușine și pe un primar de provincie.
(Întâmplător, sindromul starhitectului afectează și lumea teatrului și operei. Shakespeare și Mozart au devenit niște oportunități pentru ca regizorii să-și etaleze geniul, la fel cum orașul Arles i-a oferit această șansă lui Gehry).

Nu am o explicație definitivă pentru colapsul gustului, chiar și în rândul bogaților. Presupun că are o legătură cu un anumit tip de egalitarism. Tindem să disprețuim trecutul pentru că era mai puțin cinstit decât suntem noi astăzi, dar ipocrizia nu poate fi așa ușor îngrădită. Îmbrăcămintea și adresările noastre informale sunt o minciună implicită, având în vedere inegalitățile inevitabile din societatea actuală. Miliardarul în tricou e Maria Antoaneta îmbrăcată în păstoriță și suspectez că speră să nu aibă soarta ei.

Lipsa de eleganță până în marginea urâțeniei are virtuțile sale, adică virtuți politice care sunt singurele care contează pentru noi. Urâțenie e democratică pentru că e ușor de atins și poate fi obținută de toată lumea. Într-un univers în care domnește legea a doua a termodinamicii, înclinația spre urâțenie e tendința naturală a lucrurilor, în timp ce frumusețea are nevoie de susținere constantă și de o luptă neîntreruptă contra disoluției. Mai mult, urâțenia e ieftină, în timp ce frumusețea e scumpă sau cel puțin consumatoare de timp.

În timp ce urâțenia poate fi universalizată, frumusețea nu poate fi: de aceea frumusețea e inerent nedreaptă.

Cred că această tendință egalitară e pe placul multor arhitecți, care sunt scutiți de necesitatea de a crea ei înșiși frumosul. Orice nătâng poate distruge o terasă Regency; a o copia ar însemna pentru arhitect să își rănească egoul pentru că știe în secret că nu poate face ceva mai bun.

Din păcate, am ajuns în situația, la fel ca și cu mirosurile urâte, să nu mai observăm urâțenia. Tinerii nu mai știu că lumea a fost sau ar putea să fie diferită estetic. Le-aș da să citească „Podurile lui Robert Adam”.