Datoria unui nobil

Violența Adunării creștea de pe-o zi pe alta. Proprietățile tuturor mănăstirilor fuseseră confiscate, iar apoi au fost confiscate și vastele proprietăți ale Bisericii. Toate privilegiile nobilimii fuseseră desfiinţate prin lege, iar în august a fost adoptat un decret prin care erau abolite toate titlurile nobiliare. Acest decret intrase în vigoare la Paris și în marile orașe, precum și în unele regiuni ale țării unde sentimentele poporului erau puternic împotriva nobilimii, dar în Burgundia rămăsese literă moartă. Marchizul de St. Caux era destul de iubit pe domeniile sale și nimeni nu contestase vreodată titlul lui și al marchizei. El însuși privise decretul cu dispreț. „Îmi pot lua moșiile cu forța, spusese el, dar nicio lege nu mă poate priva de titlul meu, la fel ca și de numele pe care l-am moștenit de la părinții mei. Astfel de legi sunt simple crize de nebunie.”

Dar Adunarea a continuat să adopte legi care schimbau societatea din temelii, asumându-și puterea suverană și folosindu-se de ea așa cum niciun monarh al Franței nu îndrăznise vreodată. Oamenii cu opinii moderate erau șocați de mersul rapid al evenimentelor, iar mulți dintre cei care la începutul mișcării fuseseră implicaţi trup și suflet se retrăgeau acum, consternați de nemaivăzuta tiranie care era numită „libertate”.

– Mi se pare că o nebunie generală a pus stăpânire pe întregul Paris, îi spuse marchizul soției sale la întoarcere, dar în prezent nu se poate face nimic pentru a o curma. M-am întâlnit cu regele și regina. Maiestatea Sa e hotărât să nu facă nimic, adică să lase evenimentele să-și urmeze cursul firesc, dar numai Cerul știe care va fi acesta. Adunarea a luat toată puterea în mâinile sale, regele e deja doar o umbră, violența conducătorilor acestor oameni depășește orice limită. Regina este când înflăcărată, când refractară; ba acum e de acord cu soțul ei că singura speranță e să cedeze totul, ba o clipă mai târziu şi-ar încredinţa soarta în mâinile armatei și i-ar cere să preia controlul asupra Parisului. În orice caz, deocamdată n-avem altceva de făcut decât să așteptăm. Mulți deputați, îngroziți de situația actuală, au părăsit deja Franța; din păcate, mulți nobili au plecat și ei. Aceasta e lașitate și trădare față de rege. Nu-l putem ajuta dacă el nu vrea să fie ajutat, dar este de datoria noastră să rămânem aici, gata să ne mobilizăm în jurul lui atunci când ne va chema să-i fim alături. Mă bucur că Adunarea a adoptat o lege care confiscă proprietățile tuturor celor care au emigrat.

Deși marchiza fu foarte alarmată de veştile aduse de soțul ei, nu se gândi să-i pună la îndoială decizia. I se părea imposibil ca în castelul lor liniștit de la țară să fie vreun pericol pentru ea și ai săi. Pot fi tulburări și vărsare de sânge sau chiar revoluție la Paris, dar cu siguranță că la ei, aflaţi atât de departe, nu s-a putea întâmpla mai nimic.

– Atunci când consideri că e bine să mergi să-ți ocupi locul lângă rege, voi fi şi eu alături de regină, spuse ea liniștită. Copiii vor fi în siguranță aici, dar noi desigur că trebuie să ne facem datoria.

Iarna trecu în liniște la castel. Nu mai era deloc veselia obișnuită, căci o tristețe adâncă domnea peste toate familiile nobile din provincie, dar uneori se strângeau grupuri mari care ieşeau în pădure la vânătoare de lupi, căci, atunci când se aşternea zăpada, aceștia coborau adesea în sate și prădau tot ce prindeau.

Fragment din romanul pentru tineri „Sub domnia Terorii” de G.A. Henty, apărut săptămâna trecută la Editura Contra Mundum.