Cum moare un rege

Vărsarea de sânge se mai domolise, deoarece în decembrie toate privirile fuseseră aţintite asupra spectacolului oferit de procesul regelui Franței. De la 10 august, acesta era prizonier în Templu, păzit și insultat de gărzile nemiloase, și-și petrecea timpul în mijlocul familiei cu o seninătate a spiritului, un calm și o liniște care i-au răscumpărat greșelile comise în cei trei ani precedenți. Iată relatarea făcută de prinţesă în jurnalul ei despre cum își petrecea zilele familia regală:

„Tatăl meu se trezea la șapte și spunea rugăciuni până la opt, apoi se îmbrăca și stătea cu fratele meu până la nouă, când venea să ia micul dejun cu mama. După micul dejun, tata făcea lecții cu noi până la ora unsprezece, apoi fratele meu se juca până la prânz, când ieșeam la plimbare împreună, indiferent de vreme, pentru că la acea oră ni se dădea voie să ieşim și doreau să ne vadă pentru a fi siguri de prezența noastră. Plimbarea noastră continua până la ora două, când luam masa. După cină, tata și mama jucau table, sau mai degrabă se prefăceau că joacă, doar ca să aibă ocazia să vorbească puţin.

La ora patru, mama urca cu noi pe scări, pentru că atunci regele obișnuia să tragă un pui de somn. La ora șase, fratele meu cobora, iar tata făcea iar lecții cu noi până la cină, la ora nouă. După cină, mama se ducea repede la culcare. Noi urcam apoi pe scări, iar regele se culca la ora unsprezece. Mama lucra mult la tapiserie și mă punea să învăț, iar eu citeam deseori singură. Mătușa mea spunea rugăciuni și citea slujba, dar citea şi multe cărți religioase, de obicei cu voce tare.”

Însă oricât de inofensiv ar fi fost traiul familiei regale, Danton și Iacobinii erau hotărâți să le ia viața. Simulacrul de proces a început pe 10 decembrie. Malesherbes, Tronchet și Desèze l-au apărat fără teamă și cu elocvență, dar degeaba – regele fusese deja condamnat. Robespierre și Marat au condus acuzaţiile. Girondinii, ei înșiși amenințați și alarmați, au rămas neutri, dar la 15 ianuarie s-a pus întrebarea în faţa Adunării: „Consideraţi că Louis Capet, fost rege al francezilor, este vinovat de conspirație și atentat împotriva siguranței naţionale?”

Fără aproape nicio excepție, Adunarea a răspuns afirmativ, iar pe 17 ianuarie a avut loc votul final. Trei sute șaizeci și una de persoane au votat condamnarea la moarte, două persoane au fost pentru condamnarea la închisoare, două sute optzeci și șase au votat detenție, exil sau moarte condiționată, patruzeci și șase au votat condamnarea la moarte cu amânarea sentinţei, iar douăzeci și șase au ales condamnarea la moarte, dar cu condiţia ca Adunarea să revizuiască sentința.

A fost pronunțată sentinţa de condamnare la moarte. După o ședință care a durat treizeci și șapte de ore, a avut loc o nouă confruntare între susținătorii amânării sentinţei și cei ai execuției imediate, dar cei din urmă au învins și, după ce s-a despărțit cu nobilă resemnare de soție și familie, regele a fost executat pe 21 ianuarie. Comportamentul său a stârnit admirația până și a celor mai înverșunați dușmani ai săi.

Franța a privit uimită și îngrozită această faptă, deoarece Ludovic făcuse, fără îndoială, tot ce i-a stat în putință pentru a diminua abuzurile și a merge alături de popor pe calea reformei. Refuzul de a vărsa sânge, disponibilitatea de a ceda în faţa tuturor cererilor, atașamentul față de popor au fost cele care au permis Revoluției să alunece pe un drum sângeros şi incontrolabil. Victimele – nobili, preoți, femei delicate și bărbați cultivați – aveau motive să se plângă, căci opoziţia regelui față de ideea de rezistență îi lăsase la cheremul dușmanilor. Ludovic fusese cel mai bun prieten al Revoluției, iar Revoluţia a fost cea care l-a ucis.

Fragment din „Sub domnia Terorii” de G. A. Henty, roman apărut la Editura Contra Munum.