Copiii la casă

E un clișeu pentru mulți intelectuali acela că nu există o soartă mai rea pentru o ființă umană decât a umple rafturile din supermarketuri. O astfel de slujbă e considerată a fi epitomul fundăturii personale, deși spre asta ne îndreptăm oricum cu toții, iar mulți oameni nu doresc prea tare distracții spre acel inevitabil sfârșit. Doresc liniște și calm. După cum mă rugau unii dintre pacienții mei: „Doctore, îmi puteți da ceva care să mă oprească din gândit?” Nu aveau în vedere vreun gând anume, ci încetarea procesului ca atare.

În fine, sunt multe lucruri interesante de descoperit în magazine, cum ar fi de pildă, alegerea mâncării. Mă uit adesea la ceea ce oamenii cumpără și sunt uluit. Pare că nu au încredere în nimic ce nu a fost procesat în o sută de uzine și îmbogățit cu o mie de chimicale. Ceea ce mănâncă e natural doar în sensul  în care tot ce există e natural. Produsele alese pot să aibă nume de pășuni, flori, lanțuri muntoase și așa mai departe, dar lista ingredientelor scrise pe spate cu litere microscopice sună ca un curs avansat de chimie organică și inorganică. Dar clienții trebuie cel puțin să pregătească așa ceva, adică să încălzească, cam până acolo mergând abilitățile culinare.

Îți poți da seama de clasa socială a oamenilor doar uitându-te la ceea ce cumpără. Parte e o problemă de bani, dar doar în parte. Cu cât e mai mare proporția de ingrediente proaspete, cu atât mai înaltă clasa socială. Cât despre alcoolici, cumpără mâncare ca și cum ar fi o necesitate regretabilă și mai degrabă bani aruncați pe fereastră. Cumpără puțin și cât mai ieftin cu putință: nu doresc să-și pape banii de băutură. E ca și cum ar cunoaște la perfecție recomandările dietare și au decis să facă exact pe dos. Potrivit lui Dostoievski, dacă ar exista un guvern perfect benevolent și bine intenționat (o ipoteză foarte improbabilă), oamenii ar face invers numai pentru a-și exercita libertatea. Din fericire, nu e nevoie de un asemenea guvern pentru a demonstra determinarea oamenilor de a nu asculta sfaturile bune – care, după cum a remarcat La Rochefoucauld, sunt mai ușor de dat decât de primit.

Dacă aș lucra la casa unui magazin – o altă slujbă care va dispărea în curând – sunt sigur că mi-ar fi foarte greu să-mi reprim comentarii pe marginea cumpărăturilor făcute de oameni. „Cum poți lua gunoiul acela?”, „Nici măcar nu e ieftin, spre deosebire de ceea ce crezi tu”, le-aș spune.

În zilele noastre, oamenii sunt gata să mănânce prăjituri cu glazură sau cremă bleu. În urmă cu 55 de ani, am dat o petrecere la care am vopsit cartofii în roșu și albastru, ipoteza mea fiind că oaspeții vor fi gata să-i mănânce pe cei roșii, dar nu pe cei albaștri: roșu fiind o culoare naturală pentru mâncare, în timp ce albastru fiind evident artificială. Și exact asta s-a întâmplat: oamenii (de vârsta mea) mâncau cartofii roșii, dar nu pe cei albaștrii.

Ar fi interesant de refăcut experimentul astăzi. S-ar putea ca oamenii să fie atât de desprinși de natură și atât de obișnuiți cu artificialul încât să-i mănânce pe cei albaștrii.

Din când în când, găsesc liste de cumpărături aruncate pe stradă. Le iau și le citesc. Sunt interesante atât ca formă – scrise greșit – cât și din punctul de vedere al conținutului, ceea ce oamenii vor să cumpere. În treacăt fie spus că însăși ideea de listă de cumpărături e ceva desuet, implicând o anumită auto-disciplină mai degrabă decât o acțiune făcută sub un impuls, așa încât putem presupune că aceia care fac liste – dar le aruncă, fie deliberat sau nu – sunt peste medie în privința autocontrolului. Majoritatea oamenilor din supermarket par să cumpere ca și cum ar hoinări în căutarea unei inspirații venite dinspre rafturi. Puțini sunt aceia care intră cu un scop precis, se țin de el și pleacă după ce au cumpărat ceea ce doreau.

Dar chiar și listele de cumpărături îi arată pe oameni in flagrante delicto, chiar înainte sau chiar după ce au comis crime împotriva bunului simț nutritiv. Doamne Dumnezeule, dacă dau asemenea lucruri la copii e aproape ca o formă de abuz!  Problema e că mamele îi întreabă pe copii ce vor să mănânce diseară, iar copiii, cu proasta înclinație care le e specifică, susțin că vor orice le face rău. Iar mamele, temându-se de o izbucnire a obrăzniciei, se supun imediat. Astfel se pun bazele unui război asimetric între mame și copii: mamele au toată puterea, dar copiii țin în mână biciul.

Drept pentru care a fost o plăcere să iau de pe stradă o listă de cumpărături care conținea doar lucruri pentru câinele cuiva. Ce dragostea necondiționată degaja!

Mâncare pentru câine.

Delicatese (cele de sus nefiind suficiente)

Produse de îngrijire

Jucării

Pungi pentru caca

Covor

Pe măsură ce ratele de natalitate scad, crește numărul de câini. Și trebuie să recunosc că relațiile mele cu câinii sunt mai ușoare decât cele cu oamenii, indiferent de vârstă. Impresia mea e că oamenii au devenit mai dificili în ultimii ani, poate din cauza obiceiului de a nu reflecta la ei, ci de a se gândi și a vorbi despre ei.  Parte din dificultățile mele țin de faptul că eu îmbătrânesc. Dar chiar și așa, mi se pare că prea mulți oameni au devenit incompetenți în ceea ce privește arta de a trăi, deși se bucură de atâtea avantaje în viață.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.