Într-un eseu apărut recent, “Burke on Our Crisis of Character,” Bruce Frohnen observă că „modelul american era bazat pe familie, ale cărei drepturi aveau prioritate în fața statului deoarece familiile erau mai naturale și mai importante decât statul.” Într-un alt eseu, apărut tot recent, Stephen Baskerville recenzează o colecție de eseuri conservatoare care vorbesc despre efectul dezastruos al asistenței guvernamentale asupra vieții de familie.
Ca aproape în orice domeniu unde a intervenit în ultimii 50 de ani guvernul federal, fie educație, sănătate sau orice altceva, și în viața de familie politicile publice au fost o nenorocire. Dacă mai punem la socoteală și răul din primul sfert al acestui secol – trilioane de dolari irosiți, absolvenți ignoranți, politici rasiale și de gen, atac asupra libertăților – nu e greu de înțeles de ce unii oameni se simt deznădăjduiți. Alții doresc să restaureze binele pierdut, însă se simt descumpăniți, ba chiar înfrânți dinainte, din cauza imensității scopului. Votăm, ne plângem (cum fac eu aici), dar cu toate astea fiecare zi aduce un nou asalt asupra culturii, un alt dictat guvernamental sau o intruziune, așa că nu e de mirare că unii preferă să se bage în tranșee și să aștepte ca bombardamentul să se termine de la sine.
Cu toate acestea, deși am putea să ne simțim neajutorați și insignifianți în fața acestui tir de artilerie, noi, ca indivizi, avem puterea de a reașeza la locul lor bazele fondatoare ale republicii: familia, morala și educația.
„Grija de aproape începe acasă”, se spunea pe vremuri, iar dacă înțelegem prin grijă iubire, atunci familiile noastre au nevoie de tot atașamentul inimilor noastre. Acordând mai multă atenție și energie copiilor, soților, părinților și celorlalte rude, ne creem insule de confort și iubire. Familiile puternice duc la comunități puternice și la o cultură puternică.
Întrețesut cu aceste legături de familie este un cod de moralitate tradițională. Prin „tradițional” înțeleg acele lucruri fundamentale din ultimele veacuri, de la cele Zece Porunci încoace.
Felul în care trăim și în care ne creștem copiii reprezintă acele bătălii pe care le putem câștiga.
Nu în cele din urmă, noi, părinții și tutorii, și nu vreo agenție guvernamentală, suntem responsabili de educația copiilor noștri. De noi depinde să le oferim instrumentele prin care să dobândească o viață împlinită și educată, având în același timp în vedere că educația este legată de prezervarea libertății. Prin artele liberale – literatura, istoria, filosofia – putem transmite o cultură, un cod moral și abilități de gândire critică. Toate acestea îi vor ajuta să ducă o viață conștientă de bine, adevăr și frumos, și să fie atenți la încălcarea drepturilor și libertăților lor naturale.
Pentru toate aceste lucruri – o familie, un cod moral după care să trăiască și o educație care să-și merite acest lucru – nu avem nevoie de un guvern, în afară de noi. Prin voința și bunele noastre intenții, putem menține acele baze sănătoase.