Arhitectura artificială

Într-o zi, poate nu foarte departe în viitor, inteligența artificială va putea să compună o mie de simfonii mozartiene, cvartete de coarde, concerte de pian, opere și sonate, la fel de bune ca ale lui Mozart. O mașină va picta ca Vermeer și va scrie sonete la măsura lui Shakespeare.

Vom fi bucuroși, iar dacă nu vom fi, de ce nu? La urma urmei, cantitatea totală de frumusețe va crește, iar frumusețea e una din cele trei mari dorințe din viață.

Însă această perspectivă nu ne va încânta, bănuiesc, cel puțin pe majoritatea. Motivul e că locul nostru în lume va fi uzurpat de propriile noastre invenții. Dacă mașinile pot compune ca Mozart, ce vom face noi, restul?

Însă nu doar mașinile viitorului vor uzurpa omul: arhitecții au făcut-o deja. Nici măcar nu au nevoie de inteligența artificială pentru asta, ci doar de o lipsă de inteligență obișnuită, de decență combinată cu ambiția ucigătoare a minților meschine. Nu există vreo teorie proastă pe care să nu o fi citit, să nu o fi subliniat și învățat. Lucrul acesta e demonstrat într-o carte mică dar incisivă semnată de Branko Mitrovic, „Principiile arhitecturale într-o epocă a șarlataniei: de ce atât de mulți arhitecți o fac pe filosofii și nu le pasă cum arată clădirile”.

Pe scurt, răspunsul e că arhitecților nu mai au abilitățile necesare să construiască altfel decât inuman. Cele două războaie mondiale din secolul trecut au avut un efect decisiv asupra arhitecturii, mai întâi în Occident, apoi în toată lumea. Mare război a decimat arhitecții tineri, educați tradițional, apărând astfel la suprafață arhitecții needucați, cum sunt cei din sfânta treime a modernismului :Walter Gropius, Ludwig Mies van der Rohe și Le Corbusier. Fără război, s-ar fi scufundat într-o binemeritată obscuritate. Abilitățile lor țineau mai mult de autopromovare și de gherilă birocratică decât de arhitectură propriu-zisă. Lumea era în căutarea unor modalități de construcție la scară mare, rapide și ieftine. Singura diferență dintre lumile comuniste și non-comunistă consta în calitatea materialelor folosite și în competența constructorilor, nu în calitățile estetice. Arhitectura comunistă avea un mare avantaj teoretic asupra celei capitaliste: era mai ușor de demolat. Adesea se autodemola.

De atunci, toată arhitectura, în succesiune apostolică (deși de fapt demonică) față de părinții fondatori, a eșuat în a-și recăpăta orice sens al umanului. Unul din principiile modernismului este respingerea ornamentelor, deși ornamentul în arhitectură a fost, până în modernism, universal, chiar dacă foarte schimbător și cu atât mai minunat.

Dar respingerea puritanică a ornamentelor nu putea dura, deoarece intra prea tare în contradicție cu ceea ce oamenii doreau în mod natural. S-au întâmplat două lucruri.

Primul a fost că imobilele moderniste au început să fie decorate, dacă acesta e cuvântul, cu ornamente fixate pe ele, ca și cum ar fi fost cârpite ulterior. Aceste ornamente, realizate de artiști moderni, erau aproape fără excepție abominabile, dintr-un motiv foarte limpede: ceea ce s-a întâmplat în școlile de arhitectură s-a petrecut și în cele de arte, unde generații întregi de incompetenți tehnici au ajuns să dețină controlul. În linii mari, artiștii nu mai erau capabili decât de activități para-artistice, în timp ce aceia care scăpau de aceste influențe erau marginalizați. În această lume perversă și pervertită, un exemplu bun ar fi fost un exemplu rău.

Al doilea lucru a fost adopția unor forme din ce în ce mai ciudate, care luau locul ornamentelor. Justificarea acestor forme semăna cu activitatea para-artistică din școlile de arte: arhitecții au învățat să vorbească în limbaj parafilosofic, care nu era altceva decât verbiaj. Astfel, convingeau lumea că au gânduri profunde și astfel își intimidau clienții să creadă că dacă nu acceptă designurile lor din ce în mai grotești, atunci clienții dovedea lipsă de înțelegere. Cei care nu înțelegeau nu puteau aprecia.

Voi da un singur exemplu. Dacă aș da mai multe, cititorul ar putea avea senzația că mintea i-a fost pusă în echivalentul unui robot de bucătărie, umplut cu ingrediente complet incompatibile, de pildă, scrumbie afumată, miere și varză.

Spune așa arhitectul și teoreticianul Christian Norberg-Schulz:

„Cuvântul deschide lumea, în timp ce opera îi dă prezența. În operă lumea vine din nou pe pământ, adică, devine parte din aici și acum imediat, în timp ce ultima menționată apare în existența ei.”

Nu are sens să insistăm (…)

Arhitecții s-au săturat de moravurile epocii și au căutat libertatea absolută de a face ceea ce doresc, neîngrădiți de ceea ce a fost înaintea lor și de peisajul în care construiesc. Pentru ei, armonia a devenit un cuvânt de ocară. Originalitatea reprezenta Sfântul Graal, ceea ce nu s-a gândit și era de negândit. Măcar și-au ales un obiectiv ușor de atins: nimic nu e mai ușor decât originalitatea divorțată de orice altă calitate (…)

În timp ce frumusețea este una din marile valori ale existenței umane, ea este în același timp, mai ales dacă este realizată de om, un reproș constant față de meschinăria și urâțenia din viețile noastre. Din moment ce majoritatea dintre noi nu-și pot aranja viețile astfel încât să trăiască înconjurați de frumusețe, nemaivorbind de a o crea (o incapacitate pe care o trăim ca pe un orgoliu rănit), unii dintre noi, ajungem nu să prețuim frumusețea, ci să o urâm, dorind să o distrugem oriunde o vedem. Printre astfel de oameni se numără arhitecții de prestigiu și profesorii de arhitectură.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum.