Tifosul în Moldova refugiului

(Iarna 1916-1917)

„Ca și cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte și de mijloace de transport n-ar fi fost de ajuns pentru țara nenorocită și pentru armata prăpădită, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei: epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot soiul i-au înlesnit terenul.

Convoaiele militare și de refugiați umpluseră orașele și satele. Casele erau înțesate: în câte o odaie erau îngrămădiți, unii peste alții, câți puteau să încapă. Spitalele nu mai puteau primi pe nimeni. Câte doi-trei bolnavi și răniți într-un pat, iar alții întinși pe jos, fără măcar un așternut de paie, fără plapumă, fără îngrijire. Gările erau pline de răniți și de bolnavi în agonie, așteptând trenurile care nu mai soseau, ori care nu mai puteau pleca. În frigul de 20°-25°, bietele trupuri omenești, minate de frig, de foame, de răni, se stingeau, și când moartea nu venea ca urmare a inaniției, a înghețului, a cangrenării rănilor neîngrijite sau neoperate, rămânea un corp slăbit, un cadavru viu, terenul cel mai prielnic izbucnirii epidemiilor.

Murdăria era de neînlăturat; ea se îngrămădea în locuințe și pe corpul oamenilor. Cu ce s-ar fi putut întreține curățenia, când nu erau rufe de schimb, nu era foc, nu era petrol, nu era săpun? Ca urmare paraziții se înmulțiră; în curând ei mișunau peste tot locul: prin case, prin vagoanele trenurilor, prin trăsuri și mai ales prin zdrențele hainelor. Cu neputință să te ferești de ei. În cortegiul flagelelor, păduchele este tovarășul nedespărțit al mizeriei.

Și flagelul s-a ivit: tifosul exantematic, boala transmisă de păduche, a pus stăpânire pe armata și populația slăbită de mizerie. Alături de tifosul exantematic se ivi febra recurentă, care, dacă nu ucide ca cea dintâi, slăbește și distruge tot ce e putere în corpul omenesc.

Cele două epidemii, în special tifosul exantematic, ajutate de aglomerația și promiscuitatea populației, de debilitatea ei, de lipsa mijloacelor de prevenire și de combatere, s-au întins până ce au luat proporții catastrofale. Satele, înțesate de trupe, s-au contaminat. Cine putea să îngrijească mulțimea bolnavilor, soldați și populația satelor? Mureau prin case, pe ulițele satelor, prin gări, pe drumurile mari. Se săpau gropi, în care se aruncau zeci de cadavre. Sunt sate în care a pierit toată populația; în divizia a 4-a, care era în împrejurimile Iașilor, mureau zilnic câte 50 de oameni. Regimentul 5 Roșiori a fost ca și desființat; caii au trebuie să fie repartizați altor regimente, căci nu mai era cine să-i îngrijească.

În orașe îngrămădirea oamenilor făcea spectacolul și mai impresionant, și mai dureros. La porțile spitalelor, pe geruri cumplite, șiruri de bolnavi ce se târâseră singuri ori fuseseră depuși de căruțe și sănii, așteptau ca moartea să-i rărească pe cei dinăuntru, ca să li se facă loc. Căci îmbulzeala dinăuntru era ca și cea dinafară. În luna Februarie, pentru cele 5.000 de paturi ale spitalelor din Iași erau 11.000 de bolnavi; în serviciul oftalmologic din spitalul Spiridoniei, 100 de exantematici își împărțeau cele 14 paturi. Noaptea, pe la colțuri de străzi, dinaintea câte unei intrări, muribunzi își dădeau sufletul, scuturați de febră, înghețați în zăpadă. Care încărcate cu cadavre, acoperite cu câte o pătură de sub care ieșeau membre goale, sgârcite și învinețite, duceau în fiecare dimineață la marile gropi comune de la „Eternitatea” pe cei ce muriseră peste noapte.  La un moment, s-a produs în Iași un conflict între Comenduirea Pieței, care nu mai putea da scânduri pentru coșciuge, și între autoritățile bisericești, care pretindeau să se arunce, fie și în groapa comună, cele patru scânduri rituale. Epidemia a costat atâtea vieți câte s-ar fi pierdut în zece mari bătălii.

Măsuri serioase s-au luat pentru stăvilirea dezastrului. S-au înființat infirmerii pe lângă toate corpurile de trupă, atât pentru soldați cât și pentru populația civilă. S-au improvizat spitale și ambulanțe divizionare, băi de aburi și cuptoare de deparazitare. Un directorat special al sănătății publice avea să coordoneze măsurile luate pentru armată și populație.

Tot personalul sanitar român a fost mobilizat. Misiuni franceze și engleze au alergat în ajutor. O adevărată cruciadă a fost pornită împotriva îngrozitorului flagel. Astfel medicii au dus și ei războiul lor cu dușmanul invizibil. „Dați-ne doctori”  era strigătul ce răsuna din toate părțile. Dar doctori erau puțini, față de imensitatea răului. Ca să-i facă față ei trebuiau să se multiplice, să-și înzecească puterile, să lupte și cu boala și cu lipsa de mijloace de pază. Și ei merg, eroici, la datorie, ca să apere cu știința viața acelora care apără țara cu arma. Ca și ei, trebuie să lupte; ca și ei, cad în luptă.

Căci ce era fatal să se întâmple, s-a întâmplat: moartea a început să-i secere pe medici. Sunt regimente unde au mers 7-8 la rând, la moarte sigură. Floarea corpului medical a plătit cu viața devotamentul pentru îngrijirea aproapelui. Două sute cincizeci de medici, a opta parte a corpului medical al țării, au pierit, și, alături de ei, o mie de sanitari, umili și necunoscuți eroi ai datoriei.

În marea carte de aur a jertfelor eroice, care au pregătit înălțarea neamului românesc, se cuvine să fie cinstită și pagina de contribuție adusă de corpul medical al țării.”

Fragment din „Anatomia, Fiziologia și Igiena Omului” de CONST. KIRIȚESCU și A. POPOVICI-BÂZNOȘANU, manual apărut la Editura Contra Mundum.