De ce occidentalii preferă daoismul și nu confuciansimul?

Am predat semestrul acesta filosofie orientală și am observat ceva ce s-a întâmplat de multe ori și în trecut. În marea lor majoritate, studenți preferă daoismul (în special   Zhuangzi)  și resping confuciansimul. Mi s-a părut întotdeauna ceva bizar. Prima oară când am observat acest lucru s-a întâmplat ca student la Universitatea din Maryland.

Prima traducere din chineză pe care am citit-o a fost „Analectele”. Pe când eram student, lucram într-o librărie și mă ocupam de secțiunea „Religie”, având grija stocurilor. Unul dintre lucrurile pe care le îndrăgeam acolo era că descopeream multe cărți noi, iar în pauze (sau în orele moarte), aveam oportunitatea să citesc. Într-o pauză am luat Analectele și mi s-a părut interesantă așa că i-am dat o șansă. Am sfârșit prin a fi fascinat, drept pentru care am citit-o toată după ce mi-am terminat tura.  Nu eram pe atunci profesor (citeam eclectic), dar cartea m-a atras ca om. În Analecte am găsit ceva ce rezona cu mine. În Confucius și discipolii săi mi se părea că am descoperit pe cineva care „s-a prins”. Era o epifanie – am descoperit ceva adevărat, vital și profund. Singurul text pe care l-am citit cu un efect similar, câțiva ani mai târziu, a fost Bhagavad Gita. Cu timpul, am ajuns să-l apreciez și pe  Zhuangzi.

Mulți studenți au astfel de „epifanii”. Mă încumet să spun că face parte din experiența firească a unui student.  Și, la acea vârstă, e parte  din valoarea învățării. Toți, sau majoritatea, am trăit momentul în care descoperim cărți care ni se pare că rezumă cele mai înalte idealuri, care ne inspiră și ne dau puterea să mergem mai departe. Pentru mine, o astfel de carte a fost Analectele. Ceea ce mi se pare interesant și straniu, e că nu același lucru au simțit și simt majoritatea studenților cărora le predau, indiferent cât de pasionat sunt în a susține cauza. Confucianismul timpuriu în general, fie că e vorba de Analecte, de Mencius sau de Xunzi, tinde să-i lase reci pe studenți.

După cum am spus, prima oară când am întâlnit această reacție de rezistență la confucianism a fost pe vremea studenției. Am început să iau lecții de chineză mandarină, de cultură și literatură chineză. La unul dintre cursurile de început, am trecut prin textele filosofice clasice, de la Analecte prin Han Feizi, de asemenea și Shiji. A fost un curs extraordinar. M-a uluit însă să văd, când am făcut Analectele, că eu eram singura persoană din clasă căreia îi plăcea! Alții  considerau textul „uscat”, „plictisitor”, „obositor”, sau pur și simplu prost. Când am ajuns la  Zhuangzi, era exact pe dos. Toată lumea era înnebunită și știu că o parte dintre studenți au avut cu  Zhuangzi o „epifanie” similară celei pe care eu am avut înainte cu Analectele.

Am discutat despre asta cu una dintre profesoarele de chineză. Mi-a spus că și ea a simțit același lucru: „americanilor le place  Zhuangzi, dar nu știu de ce”.

Este cu atât mai interesant/de mirare cu cât dacă ne uităm la cercetătorii chinezi, avem o situație inversă. Mult mai multe lucrări pe Confucius, decât pe daoism. Dar, din nou, a te apleca asupra unui text ca profesor și a-l citi ca lecție de viață nu e același lucru. În general, nu vezi în America grupuri de studiu pe confucianism sau oameni care-l citează pe Confucius sau pe Xunzi ca „filosofie de viață”. Am văzut în schimb, mulți oameni care se afișează astfel cu Tao Te Ching. Chiar și binecunoscutul „guru New Age” Wayne Dyer are o „traducere” din Tao Te Ching, iar cărțile despre Daoism (și Budism) se vând mult mai bine decât cele despre confucianism. Orice librar îți poate spune asta.

Așadar, în timp ce studiul confucianismului înflorește la nivel academic în SUA, nu are nicio priză la oamenii obișnuiți, deși asta era intenția principală. E greu de găsit oameni care să fie inspirați de Confucius așa cum am fost eu. Mă întreb, totuși, de ce? De ce este atât de respingător confucianismul pentru americani? De ce este Daoismul și Zhuangzi atât de atrăgător?  Ce i-ar face pe americani să devină interesați până la urmă de confucianism?

Multe întrebări și încă niciun răspuns.

Un răspuns al unui comentator:

„Din experiența mea de profesor, nu doar că majoritatea studenților îl preferă pe  Zhuangzi lui Confucius, dar ei preferă interpretările care fac din dao un fel de energie naturală inefabilă, care poate fi „modulată” de cei care își dau seama sau care practică meditația, iar o astfel de modulare presupune o respingere sau cel puțin o prăbușire a categoriilor conceptuale care formează baza limbajului și educației noastre. (Gândiți-vă la Alan Watts, nu la Chad Hansen sau Wang Bo). Teoria mea favorită pentru a explica acest fenomen nu e foarte originală. Pur și simplu cred că e „New Age”-ul, nevoia disperată de a umple golurile culturale lăsate de părăsirea religiei  prin proiectarea nevoilor spirituale pe orice pânză esoterică la îndemână. Cu un tată absent, sperăm că pădurea va fi blândă cu noi, dacă ne predăm misterelor ei. Mă îndoiesc că mulți dintre studenții mei au fost crescuți religios sau că părinții lor au avut parte de așa ceva.

Prin comparație, perspectiva confucianistă e inteligibilă, pragmatică și orientată către oameni. Mare parte e bun simț și necesită muncă multă și acceptarea lumii sociale, mai degrabă decât respingerea ei. Pare nesatisfăcător de seculară – pentru cei care caută „ceva mai mult”.  În același sens, o lectură a lui  Zhuangzi ca filosof foarte pesimist asupra naturii umane, care ia în râs orice recomandare de îmbunătățire a vieților noastre – ei bine, asta e un pic cam prea întunecat pentru majoritatea.