Din amintirile prințului Mîșkin[*]

,,Ce vezi aceea te pătrunde.” (Pr. Teofil Părăian) 

,,Spune-mi ce lume vezi ca să-ți spun cine ești!” (parafrază după Iris Murdoch)

,,Fericit! Dumneata fericit? strigă Aglaia. Atunci cum spui că n-ai învățat să privești? Ai putea să ne înveți și pe noi. – Chiar așa, zău, te rugăm, învață-ne și pe noi, o susținu râzând Adelaida.” (personaje din romanul Idiotul, de Dostoievski)

În opera lui Dostoievski, mentoratul, prietenia și frăția ideale (chintesența aspirațiilor slavofile ale autorului) sunt realizate pentru întâia oară pe deplin aici, în această povestire adesea pe nedrept uitată, de irepetabilul prinț Mîșkin, eroul favorit al Annei Dostoievskaia (interviul din anul 1889). La scara plauzibilă a unui mic sătuc elvețian, începând de la copiii satului. Secretul este a-i învăța cum să privească suferința. Prin exemplu viu: privită cu dragostea împreună pătimitoare a prințului, care este contagioasă, suferința se preface în poartă de rai. Aceasta este axioma dostoievskiană, verificată de toată opera autorului nostru, așa cum o citesc Vlădica Antonie Hrapovițki, ucenicul său Sf. Iustin Popovici și alți nevoitori din ,,familia” lor. Privită în duhul penal, legalist, contabil și, de asemenea, contagios al Apusului, suferința se face cale la iad. Aceasta este a doua axiomă amplu ilustrată, în particular, de toți ,,dueliștii” lui Dostoievski (cu arma sau cu gândul). Despre cum se poate ajunge și rămâne pe calea contagiunii celei bune a Raiului, prințul mai spune undeva ceva, ceva care luminează și izvorul ultim al ,,maternității înțelepte” (deci și al darurilor Maicii Domnului), ceva auzit de el de la o țărancă pravoslavnică: „Uite așa, zice, după cum se bucură o mamă când își vede pentru prima dată pruncul zâmbind, tot așa se bucură și Dumnezeu, sus în cer, când vede un păcătos înălțând spre el o rugă pornită din inimă.”

(O povestire sugerată de Anna Grigorievna Dostoievskaia, în corespondența sa privitoare la proiectul Dostoievski pentru copii) – Dan Cristian Comănescu

*

– Mă uit acum la dumneavoastră, începu el într-un târziu, cum mă priviți cu atâta curiozitate, încât, dacă n-aș satisface-o pe loc, ați fi în stare să vă supărați pe mine. Glumesc, firește, se grăbi el să adauge zâmbind. Acolo… în sat erau mulți copii, o droaie de școlari. N-aș putea spune că-i învățam, a – nu! îl aveau pentru asta pe învățătorul Jules Thibaud; îi mai învățam și eu câte ceva, dacă vreți, dar mai ales îmi plăcea să mă aflu în mijlocul lor, și așa îmi petrecui între ei toți cei patru ani cât am stat acolo. N-aveam nevoie de nimic altceva. Le spuneam tot, nu le tăinuiam nimic.

În cele din urmă, părinții începură să se arate nemulțumiți, pentru că micuții nu mai puteau fără mine și se adunau mereu în juru-mi, iar învățătorul deveni cel mai mare dușman al meu. Mi-am făcut mulți dușmani acolo, și tot numai din cauza copiilor. Până și Schneider m-a dojenit pentru asta. Și de ce le-a fost atâta teamă? Copilului poți să-i spui tot. M-a mirat întotdeauna ideea greșită pe care adulții și-o fac despre copii; ce puțin îi cunosc și-i înțeleg chiar și părinții înșiși! Nu trebuie să le ascundem nimic copiilor sub pretext că sunt încă mici și că la vârsta lor e prea devreme să cunoască unele lucruri. Ce tristă și nenorocită mentalitate! Și cât de bine își dau seama copiii că părinții lor îi consideră drept neștiutori și inapți să înțeleagă, când în realitate ei înțeleg totul! Oamenii mari nici nu bănuiesc că până și în chestiunile cele mai dificile copilul poate da un sfat de o extremă importanță. O, Doamne! Când vezi păsăruica asta micuță și drăgălașă că se uită la tine cu ochi plini de încredere și așteptare fericită, cum să nu-ți fie rușine s-o înșeli! Îi numesc pitulici, pentru că păsărelele sunt cele mai bune vietăți din câte există pe lume. De fapt, toată supărarea din sat împotriva mea a început din altă cauză… Cât despre Thibaud, la el era pur și simplu invidie; începu mai întâi prin a clătina din cap, mirându-se cum de pricepeau copiii tot ce le spuneam eu, și aproape că nu înțelegeau deloc cele ce le spunea el; pe urmă se apucă să râdă de mine când îi spusei că, de fapt, noi amândoi n-o să-i învățăm nimic, ci avem de învățat multe de la ei. Și cum de a putut să mă invidieze și să mă calomnieze, când el însuși trăia în mijlocul copiilor?! Contactul cu copiii e așa de înviorător… Apropierea lor îți vindecă sufletul… Acolo, în sanatoriu, printre bolnavii profesorului Schneider, se afla un om extrem de nenorocit. Nu știu dacă poate exista o nenorocire mai mare decât asta. Fusese internat pentru a fi tratat de alienare mintală; după părerea mea însă nu era nebun, atâta doar că suferea groaznic — asta era toată boala lui. Și dac-ați ști ce deveniră pentru el, către sfârșit, copiii noștri… Dar despre bolnavul acesta mai bine să vă spun mai pe urmă; acum am să vă povestesc numai de unde și cum s-a pornit zâzania. La început, copiii se cam fereau de mine. Nu eram nici pe departe de seama lor, de felul meu sunt și cam greoi în mișcări și foarte neîndemânatic; știu de asemenea că sunt și urât… pe deasupra mai eram și străin. Întâi râdeau și își băteau joc de mine, apoi începură să arunce chiar cu pietre în urma mea, după ce m-au surprins sărutând-o pe Marie. Și n-am sărutat-o decât o singură dată… Nu, nu râdeți, se grăbi prințul să le prevină zâmbetele, nu era nici pomeneală de dragoste. Dac-ați ști ce ființă nenorocită era această fată, cred că vi s-ar rupe inima de milă, ca și mie. Era de acolo din sat și locuia cu mama ei bătrână într-o căsuță veche, dărăpănată, o cocioabă luminată de două ferestruici…

La una dintre aceste ferestruici, într-o despărțitură de scânduri, bătrână vindea diferite mărunțișuri ieftine: ață, șireturi, țigări, săpun, și cu asta se ținea, căci era suferindă, cu picioarele mereu umflate și nevoită să stea mai mult pironită locului. Marie avea douăzeci de ani, era slăbuță și plăpândă; cu toate că ftizia se cuibărise de mult timp în pieptul ei șubred, ea continua să muncească de dimineață până-n seară, angajându-se cu ziua la munci grele prin case, unde freca podelele, spăla rufe, mătura curțile, dădea de mâncare vitelor. Un comis-voiajor francez o seduse și o luă cu el, iar după o săptămână o părăsi. Lăsată pe drumuri, ea se întoarse acasă, cerând de pomană de-a lungul șoselelor; ajunse murdară, în zdrențe, cu papucii rupți; mersese pe jos o săptămână întreagă, dormind pe câmp, de unde se alesese cu o răceală puternică; picioarele îi erau însângerate, mâinile umflate și pline de degerături și de crăpături. De altfel, nici înainte nu era frumoasă; numai ochii îi avea blânzi, plini de bunătate și nevinovăție. Era nemaipomenit de tăcută. Într-o zi, încă înainte de a i se întâmpla asta, lucrând la ceva, ea începu deodată să cânte, și-mi amintesc că toți cei din jur rămaseră uluiți și pufniră în râs: ,,Marie cântă! Ce spui? Auziți, Marie cântă!”

Ea se rușina grozav și de-atunci nimeni n-o mai auzi scoțând un sunet. Pe atunci lumea se mai purta cu ea destul de omenos, ba și cu destulă bunăvoință; dar când se întoarse bolnavă și zdrențăroasă, nimeni nu avu față de dânsa niciun pic de milă. Ce cruzi sunt oamenii în asemenea împrejurări! Ce mentalitate îngustă și încuiată, ce concepții înapoiate au ei în această privință! Prima a fost maică-sa, care își întâmpină fata cu ură și dispreț: „M-ai făcut de râsul lumii.” Și tot ea a fost cea dintâi care o expuse insultelor mulțimii; când se răspândi în sat vestea că s-a întors Marie, bătrâni, copii, femei, fete tinere – toată lumea alergă s-o vadă; aproape tot satul, mânat de curiozitate, năvăli în cocioaba bătrânei. Marie, lihnită de foame, cu îmbrăcămintea zdrențuită, zăcea pe jos, la picioarele bătrânei, și plângea amarnic. În fața mulțimii adunate, ea își acoperi fața cu păru-i răvășit și-și lipi fruntea de podea. Toată lumea se uita la dânsa ca la un monstru; bătrânii o înjurau, tinerii își băteau joc, femeile o ocărau și se uitau cu scârbă la ea, ca la un păianjen hidos. Maică-sa a îngăduit toate astea, ba chiar îi aproba și încuraja dând din cap, și era doar bolnavă rău bătrâna în acea vreme, aproape pe moarte; la vreo două luni după aceea a și murit; și, cu toate că știa că i se apropie sfârșitul, nu s-a gândit nici până în ultimul moment să se împace cu fiica ei, nu-i adresa niciun cuvânt, o trimitea să se culce în tindă și o lăsa nemâncată. În fiecare zi trebuia să-și îmbăieze picioarele bolnave în apă caldă; Marie i le spăla și o îngrijea; bătrâna îi primea serviciile fără să-i adreseze un cuvințel, măcar o vorbă de mângâiere. Marie suporta totul cu resemnare, și mai târziu, după ce am cunoscut-o, am putut să observ că ea însăși aproba toate astea și se considera ființa cea mai netrebnică. Atunci când bătrâna căzu la pat, femeile din sat veniră s-o îngrijească pe rând, după obiceiul locului. Dar Marie nu mai căpătă de mâncare deloc; toți în sat o alungau cu ocări și nimeni nu-i mai dădea de lucru ca altădată. Oricine se socotea în drept s-o împroaște cu noroi, iar bărbații nici n-o mai considerau drept femeie și-i spuneau fel de fel de scârnăvii. Câteodată, foarte rar, când se îmbătau duminica, îi mai aruncau câte un gologan în bătaie de joc; Marie îi aduna de jos tăcută. Încă de atunci începuse să scuipe sânge. Cu timpul, îmbrăcămintea i se zdrențuise într-atât, că de rușine, nu mai îndrăznea să se arate în lume; desculță umbla încă de la întoarcerea ei în sat.

Cam pe atunci, copiii de la școală – erau în total peste patruzeci – începură să se țină după dânsa cete-cete, necăjind-o și chiar aruncând în ea cu noroi. Fata se rugă de păstorul satului s-o lase să-i păzească cireada, dar el o alungă. Totuși, ea se duse a doua zi cu cireada și tot așa și în zilele următoare. În curând, păstorul începu să-și dea seama de folosul pe care-l avea de pe urma ei și n-o mai alungă; ba uneori îi dădea și de mâncare din ceea ce rămânea de la prânzul său, nițică brânză și pâine. Socotea că prin asta săvârșește un mare act de bunăvoință și milostenie. Când bătrâna ei mamă muri, preotului nu-i fu rușine s-o beștelească pe Marie în mod public, în plină biserică.

Îmbrăcată în zdrențele ei mizerabile, ea stătea în fața sicriului și plângea. Se adunase multă lume ca s-o vadă cum o să plângă și o să meargă după coșciug. Pastorul, om tânăr încă, a cărui ambiție era să devină mare predicator, se adresă mulțimii, arătând-o pe Marie: „Iată cine a pricinuit moartea acestei femei respectabile (și nu era adevărat, căci bătrâna căzuse bolnavă cu vreo doi ani în urmă). Uitați-vă la ea, e în fața voastră și nu îndrăznește să-și ridice ochii, pentru că a fost stigmatizată de degetul Domnului; iat-o desculță și zdrențăroasă, pildă vie, ca să ia aminte toate acelea care-și pierd virtutea. Și cine este ea? E chiar fiica decedatei” și așa mai departe. E de necrezut, poate, dar mârșăvia asta le-a plăcut aproape tuturor… Aici însă lucrurile luară o întorsătură cu totul neașteptată: interveniră copiii, luând apărarea nenorocitei, căci în timpul acela, copiii erau de-acum de partea mea și începuseră s-o iubească pe Marie. Iată cum s-a întâmplat.

Doream s-o ajut cu ceva pe biata nenorocită. l-ar fi prins bine niște bani, dar acolo, în Elveția, n-am avut niciodată o para. În schimb, aveam la mine un ac de cravată cu diamant și l-am vândut unui telal ambulant care-și făcea negustoria umblând din sat în sat. Îmi dădu opt franci pe ac, care valora pe puțin patruzeci. Multă vreme n-am putut să dau cu ochii de Marie singură. În sfârșit, o găsii afară din sat, pe o cărare ce ducea sus pe munte. În dosul unui copac, i-am dat cei opt franci, sfătuind-o să-i cheltuiască cu socoteală, pentru că n-o să mai pot să-i dau alții. Apoi am sărutat-o și i-am spus să nu-și închipuie că umblu cu vreun gând rău și că o sărut nu pentru că aș fi îndrăgostit de dânsa, ci pentru că mi-e milă, și că n-am socotit-o vinovată chiar de la început, ci numai o ființă nefericită. Aș fi vrut tare mult să-i spun cuvinte de mângâiere pornite din inimă, s-o conving că nu trebuie să se socoată atât de nenorocită în fața celorlalți.

Dar ea mi se pare că nu m-a înțeles. Mi-am dat seama de asta imediat, deși a stat tot timpul tăcută în fața mea, cu ochii în pământ și rușinându-se grozav. Când am terminat, îmi sărută mâna; i-am prins-o îndată pe a ei și am vrut să i-o sărut, dar și-o trase iute. Aici ne surprinseră copiii, o ceată întreagă; pe urmă am aflat că ei se țineau de multă vreme după mine. Începură să fluiere, să bată din palme și să râdă. Marie o luă la fugă. Am vrut să le spun ceva, să le vorbesc, dar dădură să arunce cu pietre în mine. În aceeași zi aflară cu toții, știa tot satul, și toate se sparseră iarăși în capul sărmanei Marie; le devenise și mai nesuferită. Auzisem chiar spunându-se că fusese vorba să i se dea o pedeapsă, dar, slavă Domnului, nu s-a ajuns până acolo; copiii însă n-o mai lăsară deloc în pace; o necăjeau și mai mult și aruncau cu noroi în ea; ca să scape de ei, sărmana o lua la fugă pierzându-și răsuflarea și înecându-se în tuse, dar ei se țineau scai după dânsa, urlând și fluierând. Într-o zi, era cât pe ce să sar la ei cu bătaia. Pe urmă încercai să-i fac să înțeleagă; le vorbeam în fiecare zi, de câte ori îi întâlneam. Uneori, se opreau și mă ascultau, deși continuau s-o înjure. Le-am povestit cât era de nenorocită; curând au încetat s-o mai insulte și, zărind-o, se depărtau în tăcere. Încetul cu încetul, începură să intre în vorbă cu mine. Nu le-am ascuns nimic; le-am povestit totul. De data aceasta mă ascultară cu multă atenție și în curând se arătară înțelegători și miloși față de Marie. Unii din ei, când o întâlneau, o salutau prietenos; oamenii de-acolo, când se întâlnesc, de obicei își dau bună ziua — indiferent dacă sunt cunoscuți sau nu — își scot pălăria sau se înclină sau fac o mișcare din cap și-și spun cuvinte de salut. Îmi închipui cât de mirată a fost Marie.

Într-o zi, două fetițe făcură rost de câte ceva de-ale mâncării și-i duseră ei, pe urmă veniră să-mi spună că pe Marie o podidise plânsul și că acum ele o iubesc mult de tot. În curând, toți copiii au îndrăgit-o pe Mărie și în același timp mă îndrăgiră dintr-o dată și pe mine. Veneau mereu la mine, rugându-mă să le povestesc câte ceva; se pare că povesteam frumos, deoarece le plăcea să mă asculte. Și, de fapt, tot ce-am învățat și am citit eu acolo în trei ani a fost pentru a avea ce să le povestesc copiilor. Când, după aceea, toată lumea porni să mă învinuiască, chiar și Schneider, pentru faptul că le vorbesc copiilor ca unor oameni mari și nu le ascund nimic, le răspundeam că e o rușine să-i minți, că, oricât s-ar căuta să li se ascundă, copiii tot vor afla ceea ce vor să știe, dar o vor afla denaturat și poate într-un sens murdar, pe când de la mine vor ști numai adevărul, care nu va tulbura seninătatea sufletului lor curat. E de ajuns numai să-și aducă aminte fiecare de propria lui copilărie ca să vadă că am dreptate.

Dar ei n-au fost de acord cu mine… O sărutasem pe Mărie cu două săptămâni înainte de a fi murit bătrâna ei mamă. Între timp se petrecură cele ce v-am povestit acum și toți copiii erau de partea mea când pastorul își ținu predica lui de înfierare împotriva lui Marie. Le-am povestit și explicat fapta pastorului; ei toți se supărară, ba unii dintre ei fură atât de indignați, încât aruncară cu pietre în ferestrele casei lui, spărgându-i geamurile. I-am oprit, pentru că asta era de-acum o faptă rea, dar în sat s-a știut totul numaidecât și atunci se dezlănțuiră împotrivă-mi că le stric copiii. Părinții mai constatară pe urmă că toți copiii țineau mult la Marie și asta-i sperie grozav. Dar Marie era deja fericită. Copiilor li se interzisese să mai dea ochii cu ea, dar ei se duceau s-o vadă pe ascuns, la locul unde păștea cireada, cam la o jumătate de verstă de la marginea satului; îi aduceau câte ceva bun de mâncare, iar unii veneau numai ca s-o îmbrățișeze, s-o sărute și să-i spună doar atât: Je vous aime, Marie![†]

Apoi o luau în goană mare înapoi. Marie se simțea copleșită de această neașteptată fericire, la care nici nu îndrăznise vreodată să viseze; îi era și rușine și se bucura în același timp. Dar copiii, și mai ales fetițele, se duceau anume s-o vadă ca să-i spună că o iubesc și că eu le vorbesc mereu de dânsa. I-au mai spus că le-am povestit toată istoria ei și că de aceea toți copiii o iubesc și îi doresc să fie fericită și că o vor iubi întotdeauna. Pe urmă alergau la mine, fericite și grijulii, să-mi spună c-o văzuseră pe Marie și că ea îmi trimite salutări. Seara, mă duceam la cascadă; acolo era un loc cu totul ferit dinspre sat, străjuit de plopi; în locul acela, către seară, se adunau ei toți, unii chiar pe ascuns. Pare-se că dragostea mea pentru Marie îi incinta nespus și acesta a fost singurul lucru în privința căruia i-am înșelat în tot timpul șederii mele acolo; i-am lăsat să creadă că sunt îndrăgostit de Marie, că o iubesc, cu toate că nu-i purtam decât un sentiment de profundă compătimire. Bănuiam că ar fi rămas tare dezamăgiți dacă totul nu se adeverea a fi exact așa cum își închipuiseră și hotărâseră ei; de aceea, prin tăcerea mea complice le întăream credința că mi-au ghicit taina. Și câtă gingășie și sensibilitate delicată izvorau din inimile acestea micuțe! Li s-a părut, de pildă, că este cu neputință ca bunul lor Leon s-o iubească atât pe Marie, iar Marie să fie așa de prost îmbrăcată și chiar desculță. Și ce să vedeți: i-au făcut rost de pantofi, de ciorapi, de lenjerie și chiar de o rochie. La ce anume șiretlicuri au recurs — nu știu; toată ceata a pus umărul.

Când îi întrebam despre asta, râdeau fericiți și se stârnea un haz mare, iar fetițele băteau din palme și mă sărutau. Din când în când, mă duceam și eu s-o văd pe Marie pe furiș. Starea ei se agravase și aproape că nu mai putea să umble. În cele din urmă, încetă serviciul la păstor, deși se mai ducea în fiecare dimineață cu cireada la câmp. Se retrăgea într-un locșor ferit de priviri, se așeza rezemându-se de o stâncă și sta așa, aproape nemișcată, până când cireada pornea înapoi spre sat. Sleită de puteri, respirând din greu, își petrecea toată ziua într-un fel de toropeală, cu ochii închiși, cu capul sprijinit de stâncă; fața îi devenise lividă, numai piele și os, ca la un schelet, broboane de sudoare îi acopereau fruntea și tâmplele. În starea asta o găseam întotdeauna. Veneam acolo numai pentru câteva clipe, căci nu voiam să mă vadă nimeni. Cum mă apropiam, Marie tresărea, deschidea ochii și-mi prindea mâinile ca să le sărute. Nu mă opuneam, fiindcă îmi dădeam seama că era singura ei fericire. Tot timpul cât stăteam acolo tremura și plângea; e drept că de vreo câteva ori se strădui să-mi spună ceva, dar era greu de deslușit vorbele ei. Părea ieșită din minți, într-atât era de tulburată, ca într-un fel de extaz. Uneori mă însoțeau și copiii. De obicei, în asemenea cazuri rămâneau la oarecare distanță, stând de strajă și păzindu-ne parcă, nici ei nu știau de cine și de ce. Și asta le făcea o deosebită plăcere. După ce plecam, Marie rămânea iarăși pironită pe locul ei, cu ochii închiși, cu capul sprijinit de stâncă, lăsându-se poate în voia unui vis. Într-o dimineață n-a mai fost în stare să iasă ca de obicei cu cireada și a rămas acasă, în căsuța ei pustie. Copiii aflară îndată și aproape toți veniră în ziua aceea s-o viziteze; zăcea în pat și n-avea pe nimeni lângă dânsa. Timp de două zile, copiii o îngrijiră singuri, cu rândul. Pe urmă, când se duse vestea în sat că Marie era pe moarte, câteva bătrâne veniră cu schimbul la căpătâiul ei. Oamenii din sat se pare că fură și ei cuprinși de milă pentru biata Marie; în orice caz, nimeni nu mai oprea copiii să se apropie de dânsa și nu-i mai ocăra ca înainte. Bolnava zăcea într-o continuă toropeală, dar somnul ei era agitat și tușea îngrozitor. Bătrânele nu mai lăsară copiii să intre în odaie, dar cei mici alergau pentru o clipă doar la fereastra ei ca să-i spună: Bonjour, notre bonne Marie.[‡] Și ea, cum îi zărea ori le auzea glasul, se înviora deodată și, neținând seama de îndemnurile bătrânelor, încerca să se ridice rezemându-se într-un cot și le mulțumea din cap micilor săi prieteni. Copiii continuau să-i aducă bunătăți, dar ea nu mai putea mânca. Mulțumită lor, vă asigur, muri aproape fericită. Mulțumită lor, își uită soarta amară, primind parcă de la ei iertare, pentru că până la ultima suflare a fost stăpânită de gândul că e o mare păcătoasă. Ca niște păsărele în zbor apăreau la ferestrele ei, strigându-i în fiecare dimineață: ,,Nous t’aimons. Marie”[§]. Moartea nu întârzie mult. Crezusem că va mai rezista o vreme. În ajunul morții, înainte de a apune soarele, m-am dus s-o văd; mă recunoscu, și atunci i-am strâns mâna pentru cea din urmă oară; cât era de uscată mâna asta! Iar a doua zi dimineața veniră să-mi spună că Marie a murit. De data aceasta, nimeni n-a mai fost în stare să-i împiedice pe copii; ei singuri împodobiră sicriul cu flori și-i puseră o cunună pe cap. La biserică, pastorul nu mai tună împotriva aceleia pe care, vie, o terfelise.

De altfel, veniseră la înmormântare doar câțiva curioși. Dar în clipa când trebuia ridicat sicriul, toți copiii se repeziră să-l ducă și, fiindcă n-aveau destulă putere, sprijineau cât puteau cu mânuțele lor, căutau să ajute pe de lături, alergând după sicriu cu obrajii scăldați în lacrimi. De atunci, mormântul lui Marie a devenit obiectul grijii lor permanente; de jur-împrejur au sădit trandafiri și în fiecare an, mereu, îl împodobesc cu flori. Dar tot de la înmormântarea aceea mi se trag și hula, și prigoana satului întreg, pornit împotriva mea din pricina copiilor. Instigatorii principali erau pastorul și învățătorul. Copiilor li s-a interzis categoric să se mai întâlnească cu mine, și Schneider își luă chiar obligația să vegheze ca să nu se mai întâmple acest lucru. Cu toate acestea, ne vedeam din când în când, vorbeam de departe prin semne. Îmi trimiteau bilețele. Mai târziu, lucrurile se potoliră, dar până atunci am trăit zile de o nespusă frumusețe, căci datorită acestei prigoane m-am împrietenit parcă și mai mult cu acești copii. E drept că în ultimul an ajunsesem aproape la o bună înțelegere cu Thibaud și cu pastorul. În schimb, Schneider mi-a vorbit mult și m-a judecat aspru pentru „sistemul” meu dăunător în comportarea față de copii. Ca și cum aș fi avut vreun sistem! În cele din urmă, chiar în ajunul plecării mele, Schneider îmi împărtăși părerea ciudată pe care și-o făcuse despre mine și anume: mi-a spus că s-a convins pe deplin că eu însumi sunt un copil, copil în adevăratul sens al cuvântului, cu desăvârșire un copil; că numai la chip și statură par a fi un adult, dar în ce privește gradul de dezvoltare, ca suflet și caracter, ba poate și ca intelect, nu sunt un om format, matur, și așa voi rămâne de-acum încolo, chiar dacă aș trăi până la vârsta de șaizeci de ani. Am râs cu poftă, pentru că n-avea dreptate, firește, căci ce fel de copil aș fi eu: am eu aerul unui băiețaș, chiar așa, zău? Un lucru e totuși adevărat: nu-mi place să am de-a face cu adulții, cu oamenii maturi, și de mult am băgat de seamă — nu-mi place, pentru că nu știu să mă port cu ei. Orice mi-ar vorbi, oricât de bine s-ar purta cu mine, totuși cu ei, nu știu de ce, nu mă simt în apele mele, cu ei mă simt stingher; de aceea, pentru mine nu există fericire mai mare decât să mă pot refugia cât mai des la tovarășii mei, iar aceștia au fost întotdeauna copiii; și nu pentru că eu însumi aș fi un copil, ci pentru că mă simt pur și simplu atras de ei.

La începutul șederii mele acolo – încă în perioada când rătăceam singur și trist prin munți – mi se-ntâmpla pe neașteptate să-i întâlnesc uneori mai ales la amiază, când ieșeau în stoluri gălăgioase de la școală, cu ghiozdanele și cu tăblițele lor, cu joaca, cu râsul și larma lor, și atunci tot sufletul meu se avânta deodată spre ei. Nu știu, dar încercam un sentiment de nespusă încântare ori de câte ori îi întâlneam. Mă opream și râdeam de fericire uitându-mă la piciorușele lor micuțe și zvelte în necontenită mișcare, la droaia de băiețași și fetițe care zburdau în voie, la râsetele și lacrimile lor (căci, venind de la școală, în drum spre casă, mulți dintre ei găseau vreme să se ia la harță, să plângă și iar să se împace sau să se apuce de joacă). În asemenea clipe, îmi uitam cu desăvârșire tristul alean. Iar mai pe urmă, în cei trei ani următori, nici nu puteam înțelege cum anume și ce doruri îi chinuiesc pe oameni. Tot destinul meu se înturna mereu spre cei mici. Mă înfrățisem chiar cu gândul că nu voi părăsi niciodată satul acela și nu mi-aș fi putut închipui că într-o zi mă voi întoarce aici, în Rusia. Mi se părea că voi rămâne acolo, dar mi-am dat seama în cele din urmă că Schneider nu putea să mă întrețină la infinit. Între timp, interveni o împrejurare, o afacere așa de importantă se pare, încât Schneider însuși mă zori să plec, luând asupra lui cheltuielile călătoriei. Acum trebuie să văd cum stau lucrurile, despre ce anume este vorba și să mă sfătuiesc cu cineva. Soarta mi se va schimba poate cu totul, dar nu asta interesează și nici nu este lucrul cel mai important. Principalul e că viața mea s-a schimbat acum radical. Am lăsat acolo multe lucruri dragi, prea multe.

Totul s-a destrămat. Pe drum, în tren, mă gândeam: „Intru acum în lume, în rândul oamenilor; nu cunosc deocamdată felul de a fi al acestor oameni, dar o existență nouă a început pentru mine.” M-am hotărât să-mi orânduiesc o viață de om cinstit și mergând pe un drum drept. Îmi va fi greu și mă voi plictisi poate în mediul acesta. Mi-am propus însă pentru început să fiu sincer și prevenitor cu toți; mai mult cred că n-o să-mi pretindă nimeni. Poate că și aici mă vor privi ca pe un copil – n-au decât! Și încă ceva: toți mă iau, nu știu de ce, drept un idiot; e adevărat că am fost într-o vreme bolnav, ajunsesem într-o stare atât de gravă, încât păream cu adevărat un idiot. Dar ce fel de idiot e acela care își dă prea bine seama că lumea îl consideră idiot? Intru într-o casă, să zicem, și mă gândesc: „Oamenii ăștia mă iau drept idiot, și de fapt sunt cu mintea clară, iar ei nu-și dau seama de asta…” îmi revine mereu gândul acesta.

De-abia când am primit la Berlin câteva scrisorele pe care ei, copiii, se și grăbiră să mi le trimită imediat după plecarea mea de acolo, am înțeles cât îmi erau de dragi. Îți vine tare greu când primești prima scrisoare din locurile de unde ai plecat! Cât erau de triști când mă petreceau la gară! Cu o lună înainte încă, nu vorbeau decât despre plecarea mea: Leon s’en va, Leon s’en va pour toujours![**] Ca și înainte, ne întâlneam în fiecare seară lângă cascadă și vorbeam numai de viitoarea noastră despărțire. Câteodată, copiii își regăseau vechea lor veselie, dar în momentul când trebuia să ne întoarcem în sat luaseră obiceiul să mă strângă tare în brațe, ceea ce nu făceau înainte. Câte unul venea pe la mine, pe furiș, fără să-l știe ceilalți, numai ca să mă îmbrățișeze și să mă sărute între patru ochi. La plecare, toți veniră în stol să mă conducă până la gară, la o depărtare de o verstă de satul nostru. Pe drum se străduiau să nu plângă, dar mulți nu se puteau stăpâni, mai ales fetițele plângeau cu glas tare. Ne grăbeam să nu întârziem, dar din când în când țâșnea din mulțimea lor câte unul, alerga spre mine, mă îmbrățișa cu mânuțele-i gingașe și mă săruta în drum, oprind din mers tot convoiul, și atunci, deși eram tare zoriți, se opreau cu toții și așteptau până-și lua rămas-bun. După ce m-am urcat în vagon și trenul se puse în mișcare, toți strigară într-un glas: „Ura!” și rămaseră țintuiți pe peron până când trenul nu se mai văzu deloc; de altfel nici eu n-am putut să-mi smulg privirea până când nu i-am pierdut din ochi… Știți, când am intrat adineauri aici și m-am uitat la chipurile dumneavoastră plăcute – în ultimul timp m-am deprins să observ cu multă atenție fețele oamenilor — și am auzit primele dumneavoastră cuvinte, mi s-a luat parcă deodată o piatră grea de pe suflet, pentru prima dată de când am plecat de acolo. Și în aceeași clipă m-am gândit că, poate într-adevăr, fac parte dintre puținii oameni norocoși, pentru că, după cât știu, rar se întâmplă să întâlnești persoane pe care să le îndrăgești dintr-o singură privire, și uite că am avut norocul să vă întâlnesc de cum am coborât din tren. Știu prea bine că e cam penibil să te apuci să-ți împărtășești sentimentele la toată lumea și totuși, uite, dumneavoastră vi le spun și nu mi-e deloc rușine. Îmi place să duc o viață retrasă și nu voi mai veni poate multă vreme pe aici.

Dar să nu mi-o luați în nume de rău; n-o spun pentru că nu mi-ar fi foarte prețioasă societatea dumneavoastră, și nici n-aș vrea să vă închipuiți că m-am simțit jignit pentru ceva. Mi-ați cerut să vă spun ce impresie mi-au făcut chipurile dumneavoastră și ce anume am putut observa. V-o spun cu plăcere. Dumneata. Adelaida Ivanovna, ai o față fericită; dintre toate trei, chipul dumitale e cel mai plăcut. Pe lângă faptul că ești frumoasă, privindu-te, oricine ar spune: „Față blândă și bună ca a unei surori”. În raporturile dumitale cu oamenii ești simplă, de o veselie naturală și în același timp izbutești ușor să citești în inima oamenilor. Aceasta este impresia pe care mi-a sugerat-o fața dumitale. Dumneata, Aleksandra Ivanovna, ai de asemenea un chip frumos, fermecător, dar în inima dumitale tăinuiești se pare o tristețe, un dor; ai un suflet foarte bun, fără îndoială, nu ești însă veselă. Chipul dumitale are ceva aparte, care îmi amintește de Madona lui Holbein de la Dresda. Iată, așadar, și în ce privește fața dumitale; am ghicit sau nu? Pentru că văd că mă socotiți un fel de ghicitor. Cât despre dumneavoastră, se întoarse el deodată către generăleasă, chipul dumneavoastră nu numai că îmi sugerează, dar îmi permite să fiu pe deplin încredințat că, în ciuda vârstei, sunteți un adevărat copil, în toate, în toate, în tot ce e bun și în tot ce e rău. Sper că n-o să vă supărați pe mine dacă vorbesc astfel? V-am spus doar ce reprezintă pentru mine copiii și ce sentimente nutresc față de ei. Și să nu vă închipuiți, iarăși, că dacă v-am vorbit cu atâta sinceritate despre chipurile dumneavoastră, am făcut-o din naivitate: o, nu, nu-i asta! Am fost condus și eu, poate, de un anumit gând în această privință.

Povestirea apare în volumul „Din amintirile prințului Mîșkin și alte povestiri pentru părinți și copii” de F.M. Dostoievski, apărut la editura Contra Mundum.

[*] Din romanul Idiotul (1868), partea I, cap. VI. În româneşte de Nicolae Gane

[†] ,,Te iubesc, Marie!” – Fr. (N.tr.)

[‡] „Bună ziua, buna noastră Marie.” – Fr. (N.tr.)

[§] „Te iubim, Marie!” – Fr. (N.tr.)

[**] „Leon pleacă, Leon pleacă pentru totdeauna!” – Fr. (N.tr.)