Romanțarea viciilor

Când eram la Princeton aveam un Cod de Onoare strict. Ni se aducea la cunoștință în primul an. Numele de familie al studentului care ne vorbea despre asta bobocilor – adunați cu toții în Alexander Hall – era Marx, așa că l-am poreclit „Onorabilul Marx”.
Codul era atât strict, cât și eliberator, și eliberator pentru că era strict. Nu o să intru în detalii, voi spune doar că în cazul în care erai găsit vinovat pentru o încălcare nu tocmai cea mai neînsemnată, erai exmatriculat. Am înțeles cum stau lucrurile: era ceva rușinos, sub demnitatea unui princetonian. Și bineînțeles, ca studenți în anul I care nu luaseră parte la niciun curs, eram mândri să fim princetonieni și gata să se însușim etosul școlii.

În cei patru ani petrecuți la Princeton, nu-mi amintesc niciun episod de copiat. Presupun că au fost, dar adeseori poți spune ce fac și ce nu fac oamenii în funcție de ceea ce iau ca stare de fapt și prin ceea ce nu ar face niciodată dacă nu ar lua ca dată starea de fapt.

De pildă, nu aveam supraveghetori la examene și profesorii de regulă nu se sinchiseau să stea acolo. De ce ar fi făcut-o? Aveam trei ore pentru un examen, așa că profesorul ne dădea testul și pleca la treburile sale. Când terminam, dacă se întorcea până atunci, îi lăsam foaia pe birou.

Mai mult. Uneori profesorul nu dădea un termen limită de încheiere a examenului. S-a întâmplat la examenul de chimie, unde erau înscriși 150 de studenți, inclusiv unii care urmau să fie medici și pentru care era vital să ia note bune.

Profesorul cu alură de bunicuț Walter Kauzmann ne-a dat subiectele la ora unu și apoi a plecat. Eu am terminat la patru fără un sfert, printre primii (am trecut, între noi fie vorba). Aproape toată lumea se afla încă în sală la patru și jumătate. Unul dintre prietenii mei apropiați a terminat la șase și jumătate. Ultima persoană a plecat la opt fără un sfert. Era ceva excepțional dar nimeni nu era surprins.

Și mai mult. Nu trebuia să stai într-o cameră ca și cum ai fi un deținut. Te puteai duce la baie. Te puteai duce afară, cu sau fără examen. Puteai face orice doreai cu excepția faptului de înșela. Vedeți voi, Codul de onoare reprezenta o problemă de onoare personală, al cărei revers era rușinea.

Niciunul dintre prietenii mei nu se gândea măcar să copieze și asta în pofida presiunii uneori mari la care eram supuși. Pentru toți era ceva de la sine înțeles că a copia e ceva ce ar face doar o persoana infamă – cineva laș, de jos, mârșav.

Oamenii de onoare pot analiza mârșavul, hoțul pentru că știu ce înseamnă să fii ispitit. Hoțul nu poate analiza omul de onoare pentru că nu își poate imagina cum este în realitate să fii acea persoană. Mintea virtuosului e mai cuprinzătoare decât mintea viciosului. Și acest lucru e valabil în ORICE domeniu al vieții morale, în pofida romanțării de care se bucură viciul.