Ce e o casă?

Cea mai impresionantă poveste de aventuri este despre întoarcerea acasă. Ulise pe mare, sau Enea în căutarea unui adăpost pentru troieni, evreii în deșert. Poveștile de genul acesta rezonează în sufletul nostru ca un magnet. Tărâmul natal ne cheamă.

În călătoria arhetipală a eroului, el lasă casa și intră în necunoscut într-o căutare disperată, dar se întoarce acasă mai puternic, mai înțelept și cu o cunoaștere mai bună, critică pentru înflorirea patriei sale. Punctul central îl reprezintă întoarcerea acasă, pentru a face lucrurile mai bune, pentru a prinde rădăcini. Tânărul cavaler își înfrânge dușmanii, se căsătorește cu prințesa și domnește asupra  regatului – nu rătăcește la nesfârșit.

Dacă ar face asta, ar fi un soi de pedeapsă. O numim exil. În poemul lui Tennyson „Ulise”, poetul și-l imaginează pe bătrânul rege la multă vreme după Odiseea sa, doritor de alte călătorii. Vrea să plece de acasă. Ni se pare ceva bizar – Ulise să treacă printre atâtea ca să ajungă acasă și să fie alături de familie, în pace și liniște, doar pentru a putea să plece din nou. La ce bun? E ceva pervertit în această logică. Cine ar dori să moară într-o țară străină, printre străini, uitat și singur?

Dar cu toate acestea, poemul lui Tennyson prinde un sentiment greu de exprimat în cuvinte. În timp ce o parte din noi se scârbește de ambiția lui Ulise de a pleca, o altă parte simte acea adiere a vântului care șoptește: căutarea.

Există ceva acolo care trebuie descoperit. Dar dacă noi sau Ulise al lui Tennyson simțim un imbold de a tot căuta, poate acest lucru se întâmplă din cauză că nu am ajuns încă acasă. Căutăm ca să găsim ceva, nu doar de dragul de a căuta. Căutăm un loc de pace și liniște, un loc de care să aparținem: o casă.

Filosoful german Novalis spunea că toată filosofia se naște dintr-o neliniște similară: „Filosofia este în realitate dorul de casă, o dorință de a fi acasă peste tot”. Filosofia este sau ar trebui să fie o încercare de a înțelege lume, de a înțelege ceea ce este. Așa cum un om își cunoaște străduța sa, copacii care o mărginesc, ușa de la casă, mirosul din bucătărie, patul, la fel și filosoful dorește să cunoască esența lucrurilor dimprejurul său. Ce e lumea asta? Ce sunt lucrurile? De unde provin?

Ne naștem într-o lume învăluită în mister, iar filosoful caută să dea la o parte acele văluri dintre el și realitate până când, în cele din urmă, se va regăsi pe sine. Poate că asta este ceea ce Novalis înțelege  prin dorința noastră de a fi „acasă peste tot” – fără să mai fim străini în univers, ci oameni care ies pe ușă  și îmbrățișează ceea ce este atât familiar cât și iubit.

Ironia e că pentru a avea cu adevărat ceva, trebuie să ne defamiliarizăm pentru că familiaritatea ne face orbi, ne face să uităm ce avem, ne face străini. Trecem zilnic nepăsători pe lângă lucruri, uitând bogăția, raritatea și frumusețea lor. Dacă nu le vedem, nu le iubim. Iar dacă nu le iubim nu sunt ale noastre cu totul. Nu suntem acasă. Bilbo Baggins se simte mult mai acasă în Bag End după aventura sa în Muntele Singuratic, și asta deoarece se întoarce cu mintea și ochii deschiși.

Soția aparține bărbatului mai ales în momentele în care într-o străfulgerare a inimii, o vede ca la început. Este dintr-odată atât familiară cât și nouă – atât nevasta dragă cât și „frumusețea” peste care a dat pe stradă. Cele două perspective, în mod paradoxal, nu sunt contradictorii. Se află în armonie.

Ele reprezintă soluția la problema lui Ulise: dacă ar putea vedea Itaca sa dragă, pentru o clipă, așa cum e în realitate – frumoasă și mitică – nu ar avea nicio dorință să plece din nou pe ocean și să ispitească moartea în căutarea unor priveliști minunate. Penelopa e deja lângă el. Și ea e atât mai reală cât și mai minunată decât Calipso sau alte zeițe.

După cum scrie Chesterton:

„Întregul obiectiv al artei autentice, al poveștilor autentice – și mai presus de toate al religiei autentice – este de a-i împiedica pe oameni să-și piardă smerenia și recunoștința pentru lumina și pâinea zilnică; de a-i împiedica să privească viața cotidiană ca plictisitoare sau viața domestică ca îngustă. … De ce avem nevoie acum mai mult decât orice este de o imaginație intensă îndreptată spre interior, spre lucrurile pe care le avem pentru a face acele lucruri vii!”

Trăind astfel, ne dăm seama ceea ce avem, iubim și ne jertfim pentru acel ceva. Casa este ceva pentru care suntem gata să sărim în apărare. Nimeni nu moarte ca să salveze un hotel. Dar orice om zdravăn ar muri să-și salveze coliba. Pentru alții, coliba sa e o coșmelie din lemn. Însă pentru acela care o numește casă, care a văzut-o cu alți ochi, care a văzut-o ca pe un castel, care și-a crescut copiii acolo și l-a văzut pe tatăl său dându-și ultima răsuflare în ea, este tot ceea ce e mai important concentrat într-un spațiu mic. E lumea în miniatură.

Dacă ne-am putea vedea astfel casele, s-ar putea să avem mai multă liniște, mai multă grijă și mai multă dăruire pentru comunitatea noastră. Prețuind mai mult casele noastre, s-ar putea să înțelegem sensul „casei” într-un sens mai cuprinzător.