Un hoț cinstit (Din însemnările unui necunoscut)

„Puține mame sunt pentru copiii lor ceea ce era prietenul meu pentru mine. Mântuiește Doamne, sufletul lui!” (Cehov, „În noaptea sfântă”)

„Tot creștinul să se cerceteze și să ia aminte la sine întru cunoștință, ca nu cumva să se bizuie doar pe nădejde, fără plâns și smerită cugetare după Dumnezeu, nici pe smerenie și lacrimi cărora nu le urmează nădejdea și bucuria duhovnicească.” (Sf. Simeon Noul Teolog)

Simțiri înrudite cu acestea credem că evocă și povestirea care urmează. Oare nu asemenea lecturi sunt necesare tuturor copiilor și părinților care caută să deprindă savoarea Ortodoxiei, în viața cotidiană?

*

Într-o dimineață, pe când mă pregăteam să mă duc la serviciu, a venit la mine Agrafena, bucătăreasa, spălătoreasa și jupâneasa mea, și, spre marea mea mirare, a intrat în vorbă cu mine.

Până atunci se arătase a fi o femeie atât de tăcută și de simplă, încât, în afară de cele câteva cuvinte rostite în fiecare zi în legătură cu masa de prânz, n-a mai scos aproape nicio vorbă în răstimp de șase ani. Oricum, mie nu mi-a fost dat să aud nimic altceva din gura ei.

-Am venit sa vă spun, domnule, începu ea tam-nesam, că ați face bine să închiriați cămăruța.

-Care cămăruță?

-Ei, care: aia de lângă bucătărie.

-De ce?

-De ce! Pentru că așa e obiceiul, ca oamenii să țină chiriași.

-Cine s-o ia cu chirie?

-Cine s-o ia cu chirie! Un chiriaș. Parcă matale nu știi.

-Păi bine, femeie, dar acolo e așa de strâmt, că nici n-ar încăpea un pat.

-Cine să stea acolo?

-De ce să stea? Numai să aibă unde să doarmă, că de stat o să stea pe prichiciul ferestrei.

-Care fereastră?

-Ei, care; parcă matale nu știi! Aia din antreu. O să stea acolo și o să coasă, ori să facă mai știu eu ce altă treabă. Poate să stea și pe scaun. Are scaun, are și masă, are acolo de toate.

-Și cine e, mă rog, dumnealui?

-Un om cumsecade, un om umblat. Eu am să-i gătesc și am să-i iau pentru casă și masă numai trei ruble de argint pe lună…

În cele din urmă, după îndelungi străduințe, am aflat că un ins oarecare, un om mai în vârstă, a convins-o pe Agrafena sau a făcut-o într-un fel să-l accepte în bucătărie ca chiriaș, cu masă cu tot. Ce-i trecea prin cap Agrafenei trebuia neapărat să se împlinească, deoarece știam că altminteri n-o să mă mai lase-n pace. Când se întâmpla câte ceva ce nu-i era pe plac, numaidecât cădea pe gânduri și devenea profund melancolică, iar starea asta ținea vreo două-trei săptămâni. În acest răstimp, mâncarea se făcea mai proastă, din rufărie lipsea mereu câte ceva, dușumelele rămâneau nespălate, pe scurt se iveau o mulțime de neplăceri. Băgasem de seamă încă mai de mult că femeia asta atât de tăcută nu era în stare să ia o hotărâre, să stăruie asupra unei idei care să-i fi aparținut ei înseși. Dar dacă totuși în creierul ei plăpând se înfiripa cine știe cum câte ceva ce semăna cu o idee, cu o acțiune, oprind-o să-și ducă la îndeplinire ideea însemna să-i dai pentru o bucată de vreme o cumplită lovitură morală. Iată de ce, ținând mai mult ca la orice la propria mea liniște, m-am învoit numaidecât.

-Măcar e ceva de capul lui; are buletin de identitate sau ceva de felul ăsta?

-Cum să nu! E limpede că are. E un om de treabă, un om umblat ; zice că dă trei ruble.

A doua zi, în modesta mea locuință de burlac și-a făcut apariția noul chiriaș, lucru care, departe de a mă supăra, mi-a dat prilej chiar să mă bucur în sinea mea. Duc, în genere, o existență retrasă, ca de schimnic. Cunoștințe nu am aproape deloc; ies din casă rar. După zece ani de viață solitară, m-am obișnuit, desigur, cu singurătatea. Dar nu mă încântă, firește, câtuși de puțin perspectiva altor zece, cincisprezece ani, sau poate și mai mulți, în tovărășia aceleiași Agrafena și în aceeași locuință de burlac! Iată de ce, așa stând lucrurile, un om liniștit în plus însemna pentru mine curată mană cerească!

Agrafena nu mințise: chiriașul meu era un om umblat. Din buletinul său am văzut ca a fost la viața lui ostaș, lucru pe care, de altfel, l-am observat și fără a mă uita în buletin, de la prima vedere. E destul de lesne de ghicit. Printre cei din mediul său, Astafi Ivanîci, chiriașul meu, era un om deosebit. Ne înțelegeam de minune. Lucrul cel mai bun era că lui Astafi Ivanîci îi plăcea câteodată să povestească tot felul de istorii, întâmplări din viața sa. În existența mea atât de plictisitoare, un astfel de povestitor apărea de-a dreptul ca o comoară. Într-un rând, mi-a povestit o istorie de-a lui, care într-o oarecare măsură m-a tulburat. Dar iată în ce împrejurări mi-a povestit istoria cu pricina.

Odată am rămas singur acasă: și Astafi, și Agrafena plecaseră la treburile lor. Pe neașteptate aud din odaia cealaltă că a intrat cineva și mi s-a părut că era un străin; am ieșit: într-adevăr, în antreu stătea un străin, un om scund, numai în haină, deși era toamnă și se făcuse frig.

– Pe cine cauți?

– Aici stă funcționarul Alexandrov ?

– Nu, amice; la revedere.

– Păi, portarul zicea că stă aici, a mai stăruit vizitatorul, retrăgându-se sfios spre ușă.

– Hai, întinde-o, amice; pleacă.

A doua zi, după prânz, în timp ce Astafi Ivanîci îmi proba surtucul pe care i-l dădusem să mi-l transforme, a intrat iarăși cineva în antreu. Am întredeschis ușa. Chiar sub ochii mei, individul de ieri a luat foarte calm din cuier căftănelul meu îmblănit, l-a pus la subțioară și a rupt-o la fugă. În tot acest timp, Agrafena s-a uitat țintă la el cu ochii holbați de mirare și n-a mai făcut nimic altceva pentru salvarea căftănelului. Astafi Ivanîci a întins-o după pungaș și după zece minute s-a întors cu mâinile goale, gâfâind. Individul parcă intrase în pământ!

-Ghinion, Astafi Ivanîci! Bine că n-a luat mantaua! Mă nenorocea, pungașul!

Dar întâmplarea l-a tulburat atât de mult pe Astafi Ivanîci, încât, uitându-mă la dânsul, a și uitat de pagubă. Nu putea să-și mai vină în fire. Lăsa mereu acul și se apuca să povestească iar și iar cum s-au petrecut lucrurile, cum stătea el, uite-așa, cum a luat hoțul, sub ochii lui, la doi pași de dânsul, căftănelul, și cum s-a întâmplat de nici nu l-a putut prinde. După aceea se apuca iarăși de lucru, ca apoi să-l lase iarăși. În cele din urmă, l-am văzut că s-a dus la portar să-i povestească întâmplarea și să-l mustre pentru că îngăduie să se petreacă una ca asta în curtea lui. Apoi s-a întors și a prins s-o certe pe Agrafena. Pe urmă s-a apucat iar de lucru și multă vreme a tot bombănit, repetând aceeași istorie, cum stătea el colea, și eu dincolo, cum a luat hoțul sub ochii noștri, numai la doi pași de noi, căftănelul, etc. Pe scurt, deși iscusit la treabă, Astafi Ivanîci avea obiceiul să se moșmondească și să se foiască întruna.

-Ne-a prostit pe amândoi, Astafi Ivanîci! i-am zis seara, oferindu-i un pahar de ceai și dorind, de plictiseală, să-l fac să povestească iar întâmplarea cu furtul căftănelului, povestire care, datorită desei ei repetări și sincerității profunde a povestitorului, devenise foarte amuzantă.

-Ne-a prostit, domnule! Tare mi-e ciudă, mă iau toți dracii, măcar că nu era haina mea. Eu așa zic, că nu există pe lumea asta nemernic mai mare decât hoțul. Altul te păgubește barem pe nimica, dar ăsta îți fură munca, sudoarea ce-ai vărsat-o muncind, îți fură timpul… Ptiu, ce porcărie! De necaz, nici nu-mi vine să mai vorbesc despre asta. Mă întreb cum de nu vă pare rău, domnule, după bunul dumneavoastră?

-Asta așa e, Astafi Ivanîci; mai bine să-ți ia foc un lucru decât să i-l lași unui hoț, ți-e ciudă, nu-ți vine la socoteală.

-Cred și eu că nu-ți vine la socoteală! Bineînțeles, sunt hoți și hoți… Eu, domnule, am dat o dată și peste un hoț cinstit.

-Cum adică, cinstit? Ce, sunt și hoți cinstiți, Astafi Ivanîci?

-Adevărat, domnule! Cum poate să fie un hoț cinstit? Voiam numai să spun că omul cu pricina părea să fie cinstit, și totuși a furat. Mi-era mai mare mila de el.

-Ia spune, cum s-a întâmplat, Astafi Ivanîci?

-S-a întâmplat, domnule, acum doi ani. Pe-atunci rămăsesem aproape un an fără slujbă. Pe când aveam încă slujbă, făcusem cunoștință cu un om căzut cu totul la pământ. Ne-am cunoscut într-o cârciumă. Era mare bețivan, un stricat și un trântor. Avusese mai înainte o slujbă nu știu pe unde, dar îl daseră de mult afară din pricina beției. Era o târâtură! Umbla îmbrăcat ca vai de lume! Uneori mă întrebam dacă are cămașă pe sub manta; își cheltuia ultimul bănuț pe băutură. Nu era un zurbagiu; avea o fire liniștită, blândă și miloasă, și se rușina să cerșească, dar băgai îndată de seamă că tare ar mai vrea sa tragă o dușcă sărmanul, și-l cinsteai. Nu știu cum ni s-a întâmplat că ne-am împrietenit, mai bine zis s-a lipit el de mine… că mie îmi era totuna. Ce om! Se lipea ca un cățeluș și se ținea scai de tine; și când te gândești că nu ne văzuserăm decât o dată, amărâtul de el! Mai întâi m-a rugat să-l las să doarmă la mine, și l-am lăsat; avea buletinul în regulă și părea un om cumsecade! Pe urmă, a doua zi, s-a rugat iarăși să-l las să doarmă, iar a treia zi a venit din nou, a stat toată ziua pe pervazul ferestrei și iarăși a rămas peste noapte. Ei, acum nu mai scap de el, mi-am zis: dă-i de băut și de mâncat, ba mai dă-i și adăpost peste noapte; după ce că sunt sărac, mi-am mai luat și un trântor în cârcă! Mai înainte se ducea tot așa, ca și la mine, la un slujbaș, se legase de dânsul și beau tot ce aveau împreună; acela însă a dat cu totul în patima beției și a murit din nu mai știu ce necaz. Pe ăsta îl chema Emelea. Emelian Ilici. Mă tot gândeam ce să mă fac cu el. Să-l izgonesc nu mă lăsa inima, mi-era milă de dânsul, că prea era prăpădit și nenorocit! Nu scotea o vorbă, nu cerea nimic; numai ședea așa și se uita în ochii tăi, ca un cățeluș. Ca să vezi cum îl strică băutura pe om! Mă gândeam în sinea mea cum aș putea oare să-i spun: pleacă de la mine, Emelianușka, că n-ai ce face aici, nu sunt eu omul pe care-l cauți; vezi că mâine-poimâine n-o să am nici eu ce pune în gură; darămite să te mai țin și pe tine? Ședeam așa și mă frământam, întrebându-mă ce-o să facă atunci când i-oi spune una ca asta. Parcă-l vedeam cum o să se uite lung la mine când o să mă audă vorbindu-i, cum o să stea multă vreme așa fără să priceapă niciun cuvânt, cum, pe urmă, când o să priceapă, o să se ridice de pe pervaz și o să-și ia bocceluța aceea a lui – parcă o văd! – roșie, în pătrățele, găurită, în care Dumnezeu știe ce punea și pe care o căra pretutindeni cu el, cum o să-și potrivească prăpădita de manta așa ca să vină cât de cât pe umerii lui, și să-i ție și cald, și nici găurile să nu i se prea vadă – căci era un om tare delicat! – cum o să deschidă pe urmă ușa și o să iasă pe scară cu ochii înlăcrimați. Mi s-a făcut milă… doar nu puteam să las omul să se prăpădească cu zile! Apoi iar m-am gândit la mine. Ei, lasă, Emelianușka, mi-am zis, multă vreme n-ai să mai hălăduiești tu la mine; că mâine mă mut și n-ai să mai dai de mine. Și m-am mutat, domnule. Mi-a zis atunci boierul meu, Alexandr Filimonovici (acuma a răposat, Dumnezeu să-l ierte): sunt foarte mulțumit de tine, Astafi, și când ne-om întoarce de la țară, n-o să te uităm și-o să te luăm iarăși la noi. Fusesem chelar în casa lui. Ce om! Dar vezi că a murit chiar în același an. După ce l-am petrecut la groapă, mi-am luat calabalâcul, bănuții ce-i agonisisem și m-am mutat la o bătrânică, cu gândul să mă odihnesc și eu. Am închiriat un ungher, singurul liber pe care-l avea. Fusese și ea dădacă undeva și acum trăia singură dintr-o pensioară. Ei, mi-am zis, rămâi cu bine, Emelianușka, scumpule; acuma n-ai să mă mai găsești! Și ce credeți, domnule? Când mă întorc pe seară (fusesem la un cunoscut), îl văd și pe Emelea; ședea pe lada mea, cu o legăturică din pânză cadrilată alături; ședea cu mantaua pe el și mă aștepta… ba încă, așa, ca să-i treacă urâtul, luase o carte bisericească de la bătrâna, pe care o ținea de-a-ndoaselea! Uite că m-a găsit! Am rămas buimac. Deh, mi-am zis, dacă nu l-am gonit de la bun început, nu mai e chip să scap de dânsul! Așa că l-am întrebat de-a dreptul: „Ai buletinul la tine, Emelea?”

Am stat pe urmă, domnule, și m-am gândit: adică, ce mare bucluc o să-mi facă pribeagul ăsta? Și tot gândindu-mă așa, am găsit că buclucul ăsta n-o să mă păgubească prea tare. Trebuie să-i dau de mâncare, mi-am zis. Mă rog – un coltuc de pâine dimineața și, ca să fie mai cu spor, cumpăr și ceva ceapă. La prânz îi dau iarăși un coltuc de pâine cu ceapă. La cină – iar ceapă, cvas, și-un coltuc de pâine dacă o pofti. Iar când s-o nimeri și câte-o ciorbă, înseamnă c-o să ne săturăm amândoi de-a binelea. Eu unul mănânc puțin, iar omul băutor, după cum se știe, nu pune nimic în gură; îl mulțumești cu rachiu și cu vin. O să mă dea gata cu băutura lui, mi-am zis, dar numaidecât mi-a venit în minte încă ceva, domnule, și gata, m-am prins! M-am gândit că dacă ar fi să plece Emelea, viața n-ar mai avea niciun haz… Și m-am hotărât atunci să-i fiu părinte și binefăcător. N-am să-l las să piară, mi-am zis, și-am să-l dezvăț de băutură! Ei, las că te fac eu om! Fie, Emelea, zic, rămâi, dar vezi să te ții bine și să mă asculți!

Ce mi-am zis? M-apuc să-l învăț să muncească, dar nu așa dintr-o dată; îl las să se sature de hoinărit, și în timpul ăsta caut și chitesc cam la ce-ar fi bun Emelea al meu. Pentru că, domnule, la orice soi de muncă se cere mai întâi ca omul să aibă anumite însușiri. Așa că m-am apucat să-l cercetez pe-ascuns. Văd că Emelianușka al meu e un om tare înverșunat! Și-am început-o, domnule, cu vorbă bună: uite-așa și pe dincolo, Emelian Ilici, zic, ar trebui să-ți dai seama și tu în ce hal ai ajuns și să încerci să mai semeni a om.

-Destul cu chefurile, zic! Uite, curg zdrențele pe tine, mantaua ta, să-mi fie cu iertare, numai de ciur mai e bună. Nu-i bine, așa, zău! Cred că a venit vremea să-ți vâri mințile în cap. Emelianușka ședea și mă asculta cu capul plecat. Păi ce credeți, domnule? A ajuns până acolo, că și limba și-a băut-o și nu mai putea scoate o vorbă mai de Doamne-ajută. Tu îi spuneai una, și el îți răspundea Dumnezeu mai știe ce! M-a ascultat el ce m-a ascultat și pe urmă a oftat o dată din rărunchi.

-De ce oftezi, Emelian Ilici? îl întreb.

-Așa, Astafi Ivanîci; nu-ți face griji dumneata. Știi, Astafi Ivanîci, azi două muieri s-au luat la harță în stradă; una, fără să vrea, a răsturnat coșulețul cu răchițele al celeilalte.

-Ei, și ce-i cu asta?

-Ailantă i-a vărsat și ea înadins coșulețul cu răchițele, ba încă s-a apucat să le strivească cu piciorul.

-Și ce-i cu asta, Emelian Ilici?

-Nimic, Astafi Ivanîci; spun și eu, așa…

„Nimic, spun și eu, așa. O-of, Emelea, Emelianușka! mi-am zis. Ți-ai băut mințile!…”

-Un boier a pierdut o bancnotă pe trotuar, pe Gorohovaia, ba nu, pe Sadovaia. Un țăran dă cu ochii de ea și zice: norocul meu; dar a zărit-o și altul, și zice și el: nu, e norocul meu! Eu am văzut-o mai întâi…

-Ei și, Emelian Ilici?

-Și-au prins țăranii să se chelfănească, Astafi Ivanîci. În vremea asta iacă un vardist, a ridicat hârtia de jos și i-a dat-o boierului, iar pe cei doi țărani i-a amenințat că-i vâră la răcoare.

-Și ce-i cu asta? Ce găsești tu aici vrednic de luat aminte, Emelianușka?…

-Păi, nimica. Făcea haz lumea, Astafi Ivanîci.

-O-of, Emelianușka! Lumea! Ți-ai vândut sufletul pe-un pitac de aramă. Știi ceva, Emelian Ilici?

-Ce, Astafi Ivanîci?

-Caută-ți și tu ceva de lucru, zău. Ți-o spun pentru a suta oară, caută de lucru, aibi milă de tine.

-Ce-aș putea să găsesc de lucru, Astafi Ivanîci? Nici nu mai știu ce-aș putea să caut de lucru, și apoi nici nu m-ar tocmi nimeni, Astafi Ivanîci.

-De-aia te-au și dat afară din slujbă, Emelea, bețivanule!

-Astafi Ivanîci, azi l-au chemat la birou pe Vlas, sufragiul.

-Și de ce, mă rog, l-au chemat, Emelianușka?

-Asta nu mai știu, Astafi Ivanîci. O fi fost de trebuință pe acolo, de-aia l-au chemat…

„O-of! mi-am zis. Suntem pierduți amândoi, Emelianușka! Ne pedepsește Dumnezeu pentru păcatele noastre!” Ei bine, domnule, ce poți să faci cu un astfel de om?

Dar vezi că era al naibii de șiret! Mă asculta el cât mă asculta, pe urmă însă se vede treaba că i se făcea lehamite și cum mă vedea mânios, își lua mantaua, o ștergea și dus era! Umbla teleleu toată ziua și se-ntorcea pe seară cherchelit. Dumnezeu mai știe cine-i dădea de băut, de unde făcea rost de bani: eu unul știu că nu purtam nicio vină!…

-Ehei, Emelian Ilici, zic, ai s-o sfârșești rău! Isprăvește cu băutura – auzi? – isprăvește! Altă dată, dacă mai vii beat, te las să dormi pe scară. Nu te primesc în casă!…

Auzindu-mi amenințarea, s-a ținut Emelea o zi, două, dar a treia zi iar a șters-o. Stau eu și-l aștept; nu vine! Zău că m-am și speriat; m-a năpădit mila. Ce-am făcut cu el? mi-am zis. Am vârât spaima într-însul. Pe unde-o fi rătăcind acum, amărâtul ăsta? Te pomenești că se prăpădește, o, Doamne! S-a lăsat noaptea: Emelea nicăieri! A doua zi dimineața ies în antreu și când mă uit, îl văd culcat acolo, cu capul pe o treaptă, amorțit de frig.

-Ce-i cu tine, Emelea? Ei, asta-i bună? Unde mi-ai fost?

-Păi, mai deunăzi, Astafi Ivanîci, te-ai supărat și te-ai mâniat, și ai zis să mă culc în antreu; de-aia nici n-am mai îndrăznit să intru, Astafi Ivanîci, și-am pus capul acilea…

Mi-era și necaz, și milă de el!

-Decât să păzești scara, Emelian, zic, mai bine ți-ai lua altă slujbă mai acătării!…

-Ce altă slujbă mai acătării, Astafi Ivanîci?

-Păi, zic, nefericitule (mă apucase ciuda!) măcar să înveți și tu meșteșugul croitoriei. Ia te uită la mantaua ta! N-ajunge că-i toată numai găuri, dar mai și mături scara cu ea! Pune și tu mâna pe ac și mai cârpește-ți găurile, ca omul. O-of, bețivanule.

Ei bine, domnule, a luat acul în mână. Eu unul i-o spusesem numai așa în glumă, dar el s-a speriat și a pus mâna pe ac. Și-a scoc mantaua și s-a apucat să vâre ața în ac. Mă uit la dânsul: bineînțeles, ochii i s-au tulburat și i s-au înroșit, mâinile îi tremurau de ziceai ce-i aia! S-a chinuit el cât s-a chinuit, dar ața nu vroia să intre cu niciun chip; o tot muia și o tot răsucea – aș! Până la urmă, s-a lăsat păgubaș. Stătea și căsca ochii la mine…

-Ehei, Emelea, da știi că-mi place! Dacă mai era cineva p-acilea, o pățeai! Păi bine, omule, eu ți-am spus-o în glumă, așa ca o mustrare… Hai, lasă-te păgubaș! Stai binișor acolo și nu te mai ține de pozne, nu mai dormi pe scări, nu mă face de râs!…

-Vai de mine, Astafi Ivanîci! Știu prea bine că umblu mereu afumat și nu-s bun de nimic!… Doar că te supăr degeaba pe dumneata… bi-binefăcătorul meu…

Și deodată văd că încep să-i tremure buzele vinete, o lacrimă i se prelinge pe obrazul alb și-i sticlește în barba nerasă, și unde mi se pune Emelian pe un plâns… Doamne-Doamne! Parcă mi-ar fi intrat un cuțit în inimă.

„Ehe, nici nu-mi închipuiam să fii chiar atât de simțitor! Cui să-i fi trecut prin minte?… Nu, Emelea, mi-am zis, să știi că te las în plata Domnului; du-te la pierzanie, ca un prăpădit ce ești!…”

Ce s-o mai lungesc, domnule! Toată povestea asta e așa de zadarnică și de nenorocită, că nici nu merită să vorbești despre ea; dumneavoastră, domnule, vorba ceea, n-ați da doi bani pe ea, dar eu aș fi dat cu amândouă mâinile dacă aș fi avut ce da, numai să nu se fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat! Aveam, domnule, o pereche de pantaloni de călărie, alege-s-ar praful de ei, niște nădragi strașnici, pe cinste, albaștri, în pătrățele. Îi comandase un moșier care venise la oraș, și pe urmă i-a refuzat; zicea că-l strâng. Așa că mi-au rămas mie. Făceau ceva parale! Mi-am zis că aș putea să iau pe ei la târgul de vechituri vreo cinci ruble, și, dacă nu, croiesc din ei două perechi de pantaloni din ăia strâmți, pentru domnii din Petersburg, și-mi mai rămâne și mie un capăt de-o jiletcă. La de-alde ăștia ca noi, oamenii sărmani, ne prinde bine orice! În vremea aceea, Emelianușka era tare necăjit și abătut. Îl văd că nu bea o zi, nu bea două și încă o zi după aceea nu pune niciun strop de băutură în gură; se fleșcăise de tot și ședea amărât, de-ți era mai mare mila să te uiți la dânsul. Ehe, mi-am zis: ori că n-ai lețcaie-n buzunar, băiete, ori că ai apucat-o singur pe calea cea dreaptă, ai ascultat de glasul judecății și-ai pus cruce la ce-a fost. Uite așa stăteau lucrurile, domnule. Taman atunci s-a nimerit să fie o mare sărbătoare. M-am dus și eu la vecernie și când m-am întors, îl văd pe Emelea așteptând pe pervazul ferestrei cherchelit și clătinându-se. Ehe! mi-am zis. Care va să zică de ăștia mi-ești, băiete! Pe urmă m-am apucat să caut ceva în ladă. Când mă uit – nădragii cu pricina ia-i de unde nu-s!… Caut eu și caut: parcă-au intrat în pământ! După ce-am cotrobăit peste tot și am văzut că nu-s, parcă m-a râcâit la inimă! Am luat-o mai întâi la rost pe bătrânică și-am învinuit-o degeaba; am păcătuit, deh! La Emelea, măcar că putea da de bănuit, pentru că îl vedeam beat nici nu m-am gândit! „Vai de mine, nenișorule, îmi zice bătrânica, ce-mi trebuie mie nădragi din ăștia? Ce, am să-i port eu? Mai zilele trecute văd că-mi lipsește și mie o fustă; mi-a luat-o, cred, tot un om bun ca alde matale… Ce mai tura-vura, nu știu, n-am văzut”, zice. „Cine-a fost pe-aici? Întreb eu. A venit cineva?”„N-a fost nimeni, n-a venit nimeni, nenișorule, zice; eu am stat acasă toată vremea. Emelian Ilici a ieșit, dar pe urmă s-a întors; uite-l colea! Întreabă-l pe dânsul.”„Emelea, zic, n-ai luat cumva nădragii mei ăia noi; ții minte, ăia pe care i-am făcut pentru moșierul acela? Poate că ai avut nevoie de ei!”, „Nu, Astafi Ivanîci, zice, nu i-am luat.”

I-auzi domnule! Dă-i iar cu căutatul; caut eu ce caut, dar pantalonii nicăieri! Emelea șade și se tot clatină. Ședeam și eu, domnule, uite-așa de bine, dinaintea lui, aplecat deasupra lăzii, și deodată mă uit cu coada ochiului la dânsul… Hait! mă gândesc și odată simt că mi se aprinde inima în piept; m-am și roșit tot. Și iată că se uită și Emelea la mine.

-Nu, Astafi Ivanîci, nu ți-am luat eu nădragii… Poate ți-oi fi închipuind cine știe ce, dar să știi că eu unul nu ți i-am luat.

-Doar nu i-o fi înghițit pământul, Emelian Ilici?

-Nu, Astafi Ivanîci, zice, nici nu i-am văzut.

-Deh, Emelian Ilici, atunci poate că au făcut singuri picioare, nu?

-Poate că au făcut singuri picioare, Astafi Ivanîci.

Când l-am auzit vorbind așa, m-am ridicat, m-am dus la fereastră, am săltat fitilul la lampă și m-am apucat de lucru. Aveam de prefăcut jiletca slujbașului care locuia sub noi. Mă ardea în piept și mă durea. Zău dacă nu era mai bine să-mi fi aruncat toată hăinăria pe foc. Emelea a simțit, se vede treaba, că-mi ieșisem din fire. Așa e, domnule; omul care a săvârșit o faptă rea simte de departe nenorocirea, așa cum simte pasărea cerului furtuna.

-Auzi, Astafi Ivanîci, a început Emeliușka cu glas tremurat, Antip Prohorîci, felcerul, s-a însurat astăzi cu nevasta birjarului care-a murit mai deunăzi…

M-am uitat o dată la el, vezi bine, negru la față… Emelea a priceput. Iacătă-l că se ridică, se apropie de pat și se apucă să scotocească prin preajmă. Aștept, s-a foit mult, vorbind întruna ca pentru el: „Nu-s, și pace; unde-or fi pierit, fir-ar să fie de nădragi!” Aștept eu, aștept și odată îl văd pe Emelea că se vâră sub pat, în patru labe. N-am mai putut răbda.

-Ce te-a apucat, Emelian Ilici, de umbli-n patru labe? zic.

-Caut nădragii, Astafi Ivanîci. Poate-or fi pe undeva.

-Lasă, domnule, zic (necăjit cum eram, îl iau de sus), nu te mai osteni și dumneata pentru fitece; nu-ți mai roade genunchii degeaba!

-Nu-i nimic, Astafi Ivanîci… Poate s-or găsi, dacă i-om mai căuta.

-Hm!… zic. Ascultă, Emelian Ilici!

-Ce e, Astafi Ivanîci?

-Nu cumva mi i-ai furat tu, ca un tâlhar, ca un nemernic, drept răsplată pentru că te-am miluit cu o bucată de pâine? Mă apucaseră toți dracii, domnule, când l-am văzut târându-se pe jos, în genunchi, înaintea mea.

-.. Astafi Ivanîci…

A zis așa și acolo a rămas, sub pat, cu fața la pământ. A stat mult așa culcat; pe urmă a ieșit. Se făcuse alb ca varul. S-a ridicat, s-a așezat lângă mine pe pervazul ferestrei și a zăbovit așa preț de vreo zece minute.

-Nu, Astafi Ivanîci, zice, și deodată se proțăpește dinaintea mea, înspăimântător ca păcatul însuși; parcă-l văd și acum. Nu, Astafi Ivanîci, zice; nu eu ți-am luat nădragii…

Dârdâia din tot trupul și se împungea întruna cu degetul în piept, iar glasul îi tremura în așa hal, că mi-am pierdut și eu cumpătul și am rămas încremenit pe pervaz.

-Cum vrei, Emelian Ilici, zic; iartă-mă, dacă din prostie te-am învinuit pe degeaba. Cât despre nădragi, mai dă-i încolo; ne-om descurca noi și fără ei. Brațe avem, slavă Domnului, n-o să ne apucăm de furat… și n-o să păgubim oamenii sărmani; ne-om câștiga noi cumva un codru de pâine…

M-a ascultat Emelea cu luare aminte, a mai zăbovit așa o vreme dinainte-mi și pe urmă s-a așezat. Și a stat așa, neclintit, toată seara; când m-am dus la culcare, Emela tot acolo ședea. A doua zi dimineață, când mă uit, îl zăresc culcat pe dușumeaua goală, încovrigat sub măntăluța lui; de-atâta umilință, nici n-a mai îndrăznit să se culce în pat. Ei bine, domnule, de-atuncea nu l-am mai putut suferi, ba încă în primele zile îl uram de-a binelea. Era, ca să zic așa, ca și cum m-ar fi furat propriul meu fecior și mi-ar fi pricinuit o supărare cumplită. Eh, Emelea, Emelea! mi-am zis. Cât despre Emelea, domnule, de vreo două săptămâni bea de stingea. Se înverșunase cu totul la băutură. Pornea de dimineață și se-ntorcea târziu noaptea. Două săptămâni n-am auzit o vorbă de la el. De bună seamă că-l rodea amarul, ori și-o fi pus în gând să-și facă seama în felul ăsta. În cele din urmă s-a potolit; și-o fi băut toți banii. S-a statornicit iarăși pe pervazul ferestrei. Țin minte că a stat așa, fără să scoată o vorbă, trei zile încheiate; când deodată iată-l că plânge. Plângea domnule, și încă cum! Îi curgeau lacrimile gârlă și parcă nici nu simțea că varsă lacrimi. Trebuie să știți, domnule, că e tare greu să vezi plângând de amar și de alean un om în toată fire, ba încă un moșneag ca Emelea.

-Ce-i cu tine, Emelea?, zic.

Odată a tresărit. Dârdâia din tot trupul. Vezi bine, era întâia oară că-i vorbeam, de la întâmplarea cu pricina.

-.. Astafi Ivanîci.

-Nu te mai necăji, Emelea. Ia mai dă-le încolo de prostii! Ce stai așa îmbufnat? Mi se făcuse milă de el.

-Așa, Astafi Ivanîci; nu la asta mă gândeam. Aș vrea să-mi găsesc ceva de lucru, Astafi Ivanîci.

-Ce anume să-ți găsești de lucru, Emelian Ilici?

-Ia, ceva acolo. Poate o slujbă, cum aveam mai înainte; m-am și dus și m-am rugat de Feodosei Ivanîci… N-aș vrea să te supăr, Astafi Ivanîci… Poate mi-oi găsi o slujbă, Astafi Ivanîci, și atunci am să-ți dau dumitale tot și am să te răsplătesc pentru toată îmbucătura cu care m-ai miluit.

-Lasă, Emela, lasă; dac-a fost un păcat, s-a dus! Alege-s-ar praful de el! Hai să trăim iar ca mai înainte.

-Nu, Astafi Ivanîci, dumneata poate te gândești tot la aia.. dar să știi că eu nu ți-am luat nădragii…

-Fie și așa; Dumnezeu cu tine, Emelianușka!

-Nu, Astafi Ivanîci. Văd că nu mai e chip să stau la dumneata. Te rog să mă ierți, Astafi Ivanîci.

-Vezi-ți de treabă, Emelian Ilici, zic; dar oare cine te supără, cine te gonește – eu?

-Nu, dar nu se cuvine să mai hălăduiesc așa la dumneata, Astafi Ivanîci… Mai bine plec…

Care va să zică s-a supărat omul și o ținea una și bună. Mă uit la el și văd că într-adevăr s-a ridicat și își pune măntăluța.

-Încotro, Emelian Ilici? Fii cuminte! Ce faci, unde o să te duci?

-Nu, nu; rămâi cu bine, Astafi Ivanîci, și nu mă mai ține (iar scâncea); mai bine să mă feresc de păcat, Astafi Ivanîci. Nu mai ești nici dumneata cum erai.

-Cum să nu mai fiu? Tot așa sunt! Ai să te prăpădești singur, Emelian Ilici, ca un copil fără minte.

-Nu, Astafi Ivanîci. Acuma, Astafi Ivanîci, de câte ori pleci dumneata încui lada; când văd asta, mă podidesc lacrimile… Nu, mai bine lasă-mă să plec, Astafi Ivanîci, și iartă-mi toate supărările pe care ți le-am pricinuit cât am stat împreună.

Ei bine, domnule, a plecat. Îl aștept o zi, gândindu-mă că are să se întoarcă pe seară! Nu s-a întors! N-a venit nici a doua și nici a treia zi. M-am speriat; mă apăsa urâtul – nu beam, nu mâncam, nu dormeam. Mă dăduse gata omul meu! A patra zi, am pornit-o pe la toate cârciumile, întrebând de dânsul; dar pe Emelianușka nu era chip să-l găsești! „Să te fi prăpădit oare? mi-am zis. Poate ți-ai dat sufletul pe sub vreun gard, criță cum erai, și acum zaci ca o buturugă putredă.” M-am întors acasă mai mult mort decât viu. A doua zi aveam de gând să colind iar după dânsul. Mă blestemam că l-am lăsat să plece așa, de capul lui, prostul de el. În cea de-a cincea zi (era sărbătoare), aud deodată ușa scârțâind și-l văd pe Emelea intrând: vânăt la față, cu părul plin de noroi, ca și când ar fi dormit în uliță, se scofâlcise și se făcuse ca o surcică. Și-a scos măntăluța, s-a așezat pe ladă lângă mine, cu ochii țintă în ochii mei. M-am bucurat de bună seamă, dar în aceeași vreme mă rodea la inimă și mai avan ca înainte. Vedeți dumneavoastră, domnule, să fi făcut eu un păcat omenesc ca ăsta, apăi mai bine mă prăpădeam ca un câine, decât să mă mai întorc. Dar Emelea s-a întors! Firește, nu e lucru ușor să vezi un om în halul ăsta. M-am apucat să-l mângâi, să-l liniștesc. „Îmi pare bine că te-ai întors, Emelianușka, zic. Dacă mai zăboveai un pic, mă duceam și azi să te caut prin cârciumi. Ai luat ceva în gură?”

-Am luat, Astafi Ivanîci.

-Și zici c-ai mâncat? Uite, frățioare, a mai rămas ceva din ciorbița de ieri; e cu carne. Uite colea și niște ceapă cu pâine. Mănâncă, zic, că nu strică.

I-am dat să mănânce și atunci am înțeles că poate n-a pus nimic în gură de trei zile; cu atâta poftă mânca. Ei, va să zic foamea l-a mânat încoace. M-am muiat cu totul, uitându-mă la el, sărmanul. Ia să dau o fugă până la dugheană, să-i aduc ceva pentru suflețelul lui și s-o sfârșim cu ce-a fost! Nu mai sunt supărat pe tine, Emelianușka! Ți-am adus vinișor. Hai, Emelian Ilici, zic, să-i tragem o dușcă, doar e zi de sărbătoare. Vrei să bei? Face bine.

A întins mâna lacom, a luat paharul și s-a oprit; a stat așa câteva clipe, apoi a dus paharul la gură; vinul i-a curs pe mânecă. A dus paharul la gură, dar numaidecât l-a pus pe masă.

– Ce-i, Emelianușka?

– Nimic, Astafi Ivanîci.

– Nu bei?

– Păi, Astafi Ivanîci… nu mai beau, Astafi Ivanîci.

– Vrei să te lași cu totul, Emelianușka, ori numai azi nu bei?

A rămas o vreme tăcut, pe urmă îl văd că-și lasă capul pe braț.

-Nu cumva ești bolnav, Emelea?

-Nu prea mă simt bine, Astafi Ivanîci.

L-am culcat în pat. Într-adevăr, îi ardea capul și-l scuturau frigurile. Am stat toată ziua la căpătâiul lui; spre seară i s-a făcut mai rău. I-am dat cvas amestecat cu ulei și cu ceapă, și cu firimituri de pâine. Na, zic, mănâncă un pic de papară, poate c-o să-ți facă bine! A clătinat din cap. „Nu, zice, azi nu mai mănânc, Astafi Ivanîci.” I-am pregătit un ceai. S-a spetit bătrânica de atâta alergătură. Starea lui nu se îmbunătățea de loc. Proastă treabă! mi-am zis. A mai trecut o zi și în dimineața zilei următoare m-am dus la doctor. Nu departe de noi locuia un doctor pe care-l știam, pe nume Kostopravov. Îl cunoscusem mai demult, când eram încă în serviciu la familia Bosomiaghin; mă îngrijise și pe mine. Doctorul a venit și l-a văzut. „Stă prost, zice. Nici nu mai făcea să trimiți după mine. Să-i dăm totuși niște prafuri.” Nu i-am dat prafurile; mi-am zis că sunt mofturi de-ale doctorului. Așa am intrat în a cincea zi de boală.

Emelea se sfârșea, întins pe pat, sub ochii mei. Ședeam pe pervaz cu lucrul în mână. Bătrânica făcea focul în sobă. Tăceam cu toții. Mi se rupea inima, domnule, după el, după bețivan, ca și când ar fi murit un copil de-al meu. Știam că Emelea se uită acum la mine; băgasem de seamă încă de dimineață că se luptă cu el însuși, că are ceva pe suflet, dar nu îndrăznește să-mi spună. În cele din urmă, m-am uitat la dânsul; nu-și mai luat ochii de la mine și i se citea în priviri o mâhnire cumplită. Când și-a dat și el seama că mă uit în ochii lui, i-a lăsat numaidecât în jos.

-Astafi Ivanîci!

-Ce e, Emeliușka?

-Dacă, să zic așa, Astafi Ivanîci, am duce măntăluța mea la târgul de vechituri, cam cât am putea să luăm pe ea?

-Nu știu dacă am lua mare lucru, Emelian Ilici. Poate o hârtie de trei ruble.

Dacă aș fi dus-o într-adevăr la târgul de vechituri, n-ar fi fost chip să iau nimic pe ea, ba încă mi-ar fi râs oamenii în nas că umblu să vând asemenea zdreanță. I-am spus și eu numai așa, ca să-l mângâi, știindu-l sărac cu duhul.

-Eu socoteam, Astafi Ivanîci, că s-ar putea lua trei ruble de argint; oricum, e din postav, Astafi Ivanîci. Cum să iei numai o hârtie de trei ruble, dacă e din postav?

-Nu știu, Emelian Ilici, zic; dacă vrei s-o duci, firește, trebuie să ceri de la început trei ruble.

O vreme Emelea a rămas tăcut, pe urmă m-a strigat iar:

-Astafi Ivanîci!

-Ce e, Emelianușka? îl întreb.

-Când oi închide ochii, să vinzi mantaua. Să nu mă îngropați într-însa, că o să zac eu și așa. E un lucru bun, poate ți-o fi de folos.

Odată mi s-a strâns inima, domnule, așa cum nici nu-i chip de spus în cuvinte. Mi-am dat cu socoteala că l-a cuprins aleanul morții. Am tăcut iar cu toții. S-a scurs așa un ceas. Când m-am uitat iarăși la dânsul, era tot cu ochii la mine, și când mi-a întâlnit privirea, i-a lăsat în jos.

-Nu vrei apă, Emelian Ilici?

-Dă-mi, Astafi Ivanîci, dacă te lasă inima.

I-am dat să bea.

-Mulțumesc, Astafi Ivanîci, zice.

-Mai vrei ceva, Emelianușka?

-Nu, Astafi Ivanîci, nu mai vreau nimic; vreau numai…

-Ce?

-..

-Ce vrei, Emelianușka?

-Nădragii ăia… eu i-am luat atunci… Astafi Ivanîci…

-Las-că te iartă Dumnezeu, Emelianușka, sărmanule! zic. Mori liniștit… Mi se tăiase răsuflarea, domnule, și mi-au dat lacrimile. Am întors capul o clipă.

-Astafi Ivanîci…

Mă uit la el: Emelea voia să-mi spună ceva – se săltase în capul oaselor și se trudea, mișca din buze… S-a roșit la față deodată, cu ochii țintă la mine… Cum îl privesc, văd că pălește iar. Într-o clipită, s-a mistuit tot; și-a răsturnat capul pe spate, a oftat o dată și și-a dat duhul.

Povestirea apare în volumul „Din amintirile prințului Mîșkin și alte povestiri pentru părinți și copii” de F. M. Dostoievski, apărut la editura Contra Mundum.

[*] Din „Istorisiri ale unui om umblat. Din însemnările unui necunoscut.” (Отечественныя записки, 1848) Ȋn românește de Ștefan Augustin Doinaș și Igor Blok.