Sf. Ilarion în lăgărul de la Solovki

Dedic această povestire amintirii luminoase a pictorului Mihail Vasilievici Nesterov, cel care mi-a spus în ziua în care am primit sentința: „Nu vă temeți de Solovki. Acolo Hristos este aproape”.

            Când prima respirație a primăverii distruge învelișurile glaciale, Marea Albă este înfiorătoare. Bancurile de gheață gonesc spre nord cu o veselie beată, rupându-se de gheața continentală, se ciocnesc și se sparg cu un bubuit uluitor, se urcă unele pe altele, se îngrămădesc sub formă de munți și se împrăștie din nou. Câte un cârmaci singuratic se hotărăște atunci să-și scoată în larg ambarcațiunea – o luntre greoaie, dar trainică –, în caz de nevoie. Însă când marea, aparent liniștită, este acoperită cu un înveliș sur de șuga – un strat de gheață fărâmițată, compact și mișcător – atunci nimeni nu se mai îndepărtează de mal. Nu te poți salva de șuga! Aceasta va înșfăca luntrea și o va duce acolo, spre miazănoapte, de unde nu mai este întoarcere.

Într-o zi crepusculară și cețoasă de aprilie, la o oră nepotrivită, pe țărm, în apropierea fostei Mănăstiri Savatievski, acum loc de specializare pentru o echipă de pescari, formată din monahii care mai rămăseseră la Solovki și deținuți, se afla un grup de oameni. Erau acolo și monahi, și cekiști de la pază, și pescari dintre ocnași, dar cei mai mulți erau clerici. Toți, fără să se miște, priveau în depărtare. Pe mare plutea stratul de șuga, foșnind lugubru.

-Se vor prăpădi suflețelele lor, se vor prăpădi – vorbea un monah bătrân, îmbrăcat într-o manta veche, arătând spre un punct ce abia se zărea, licărind în pâcla înghețată.

-În toate e voia lui Dumnezeu…

-De unde vin oare?

-Cine-i știe? În acele locuri trec repede, marea e curată, de asta au ieșit în larg, neisprăviții, iar apa i-a luat și i-a dus în șuga… Iar șuga i-a prins și nu le dă drumul. S-a mai întâmplat asta!

Șeful de post, cekistul Konev își îndepărtă de la ochi binoclul Zeiss.

-Sunt patru în luntre. Doi vâslași, sunt în formă. Probabil e chiar Suhov.

-Altcineva nu poate fi. El este un vânător curajos și este invidios pe vânatul altuia, iar acum vin belugile. Unele cântăresc câte o sută de puduri. Pentru oricine ar fi măgulitor să prindă un asemenea monstru. De aceea a și riscat!

În nordul rusesc, belugi sunt numite, de fapt, vacile de mare, aproape exterminate, sau vițeii albi de mare.

-Zici că nu vor scăpa? – îl întrebă cekistul pe monah.

-Nu s-a mai întâmplat vreodată să iasă cineva din șuga cu o luntre cu vâsle.

Majoritatea celor aflați acolo se închină cu semnul crucii. Cineva șopti o rugăciune. Iar în depărtare, licărea un punct negru, ba ascunzându-se între ghețuri, ba arătându-se iarăși pentru o clipă. Acolo se petrecea o luptă teribilă a omului cu o stihie vicleană, dușmănoasă. Stihia părea să învingă.

-Da, într-o astfel de cașă (terci) nu ai putea să te desprinzi nici de mal – spuse cekistul, ștergând cu batistă sticlele binoclului. S-a terminat! A murit Suhov! Scrie la comisariatul militar că a murit!

-Vom vedea cum va da Dumnezeu – răsună un glas nu prea puternic, însă plin de o vigoare interioară profundă.

Toți se întoarseră spre un pescar nu prea înalt, dar solid, cu o barbă puțin încărunțită și răsfirată.

-Cine este cu mine, întru slava lui Dumnezeu, pentru mântuirea sufletelor omenești? continuă pescarul, învăluind mulțimea cu privirea și uitându-se pătrunzător în ochii fiecăruia. Tu, părinte Spiridon, tu, părinte Tihon, iată aceștia doi din Solovki… Să fie așa. Trageți barca pe mare!

-Nu vă permit! Izbucni deodată cekistul. Fără pază și fără permisiunea comandamentului nu o să vă las pe mare.

-Comandamentul, uite, este în șuga, iar paza nu o refuzăm. Urcă-te în barcă, tovarășe Konev!

Deodată, cekistul se făcu mic, se domoli, și se îndepărtă în tăcere de mal.

-Este gata?

-Barca este pe apă, vlădică!

-Cu Dumnezeu!

Vlădica Ilarion[1] se așeză la cârmă, și luntrea, răzbătând încet prin înghesuială, se îndepărtă de mal.

Se lăsa amurgul. Acesta fu înlocuit de o noapte proprie acestui loc, friguroasă și vântoasă, dar nimeni nu plecă de pe mal… Ceva unic și măreț îi unea pe acești oameni. Pe toți, fără diferență, chiar și pe cekistul cu binoclu. Vorbeau între ei în șoaptă, se rugau lui Dumnezeu în șoaptă. Credeau și se îndoiau. Se îndoiau și credeau.

-Nimeni, în afară de Dumnezeu!

-Fără voia Lui șuga nu-i va lăsa.

Ascultau cu atenție foșnetele nocturne ale mării, sfredeleau cu privirea întunericul care se așternu peste ei. Încă șopteau. Încă se rugau.

Dar numai atunci când soarele alungă peretele de ceață de pe țărm, văzură luntrea care se întorcea, având în ea nu patru oameni, ci zece.

Și atunci, toți cei care stăteau pe mal – monahii, deținuții, paznicii – toți fără deosebire, se lăsară în genunchi, închinându-se.

-O adevărată minune! I-a mântuit Domnul!

-I-a mântuit Domnul! rosti și Vlădica Ilarion, trăgându-l din luntre pe Suhov, care era istovit de tot.

Paștele din acel an se prăznuia târziu, în mai, când soarele nordic, puțin călduros, stătea deja mult timp pe cerul gri și palid. Sosi primăvara și eu, fiind atunci, prin statutul meu de ocnaș, sub comandamentul militar al detașamentului special de la Solovki al lui Suhov, odată, când mugurii se deschideau încet și mirosind plăcut pe mestecenii subțiri ai Solovețului, mergeam împreună cu el pe lângă acea troiță în care acesta descărcase ambele cartușe. Picăturile ploilor de primăvară și ale zăpezii topite se adunau în rănile adâncite de gloanțe și curgeau din ele în firicele întunecate. Pieptul Celui Răstignit părea că sângerează. Deodată, neașteptat pentru mine, Suhov își smulse budionovka[2], se opri și se închină grăbit, cu mișcări largi.

-Tu, bagă de seamă… să nu spui nimănui niciun cuvânt… Altfel te voi alunga în carceră! Azi e o zi, știi? Sâmbăta… Patimilor…

În amurgul albicios care se revărsă peste Solovki, apărea vag chipul lui Hristos cel răstignit, rusesc, în suman, prins ostatec, străbătând pământul Său, iar aici, la marginea lui de miazănoapte, împușcat de ucigașul care acum I se închină…

-I-a mântuit Domnul! – am repetat eu cuvintele Vlădicii Ilarion, rostite de el pe țărm. – I-a mântuit atunci și acum!..

Cum aș putea să uit acea unică slujbă permisă la Solovki, săvârșită în vechea biserică a cimitirului.

Vlădica Ilarion obținuse de la Eihmans permisiunea participării la slujbă pentru toți deținuții, nu doar pentru clerici. L-a convins pe mai-marele lagărului să-i dea pentru această noapte niște steaguri bisericești foarte vechi, cruci și potire din muzeu, însă de veșminte uitase. Să meargă și să ceară a doua oară, era deja cu neputință. Dar noi nu ne-am pierdut cu firea. La muzeu a fost chemat de urgență vestitul spărgător, prietenul nostru Volodea Bedrug.  Glubokovski, inepuizabil în alcătuirea foiletoanelor verbale, l-a ademenit cu acestea pe directorul muzeului, Vasika Ivanov, într-o cameră îndepărtată, iar în acest timp Bedrug a manevrat un șperaclu, scoțând din lăzi și vitrine veșminte străvechi și valoroase, printre care și epitrahilul mitropolitului Filip Kolîcev. Dimineața, au fost aduse toate la locul lor, în aceeași rânduială.

Această Slujbă de Înviere a fost fără seamăn. Zeci de episcopi au călăuzit drumul crucii. Lămpile străvechi ardeau în culorile nemaivăzute ale Sfintei Nopți, și în lumina lor străluceau steagurile, înfățișând chipul lui Hristos și al Preacuratei Sale Maici.

 

Traducere din limba rusă de Angela Munteanu Voicilă

Fragmentul face parte din volumul „Povestiri rusești de Paști”, apărut la Editura Contra Mundum.

[1] Vlădica Ilarion Troițki, sfânt mucenic și mărturisitor, canonizat de Biserica Ortodoxă Rusă în anul 1999 (n.trad)

[2] Șapcă cu urechi și cozoroc, specifică celor din Armata roșie