Bătrâna de o sută de ani

Una dintre cele mai smerite dintre eroinele principale ale autorului lasă, tocmai prin simplitatea străbătută de pace și de alese simțăminte a ultimei sale vizite la cei dragi, o amintire de neșters în memoria nepoților săi. Mireazma acestei povestiri delicate a fost comparată de unii cititori cu aceea a unei povestiri de Crăciun. Reținem aici elogiul iubirilor feminine smerite evocate de Dostoievski, din comentariul Vlădicăi Antonie Hrapovițki inclus în acest volum (de pus în paralel cu observațiile sale despre figurile masculine purtătoare de dragoste smerită, dar și despre influența copiilor, pentru că „sunt curați și le lipsește iubirea egoistă de sine, care constituie cauza îndepărtării de semeni” a adulților „nesinceri”):

„O femeie care iubește și care e smerită – iată una dintre cele mai mari forțe duhovnicești care se pot manifesta în această lume. Dragostea singură, lipsită de smerenie, nu va naște, în cele din urmă, decât o mare tulburare și durere în sânul familiei. Cu cât va fi mai mare această dragoste nesmerită, nu doar față de soț, ci și față de copii, cu atât mai mare va fi și răul care va izvorî din ea. Din dragostea mândră se nasc adulterul și patima beției în care cad bărbații unor astfel de femei. Dragostea mândră îi împinge pe logodnici la sinucidere și le aduce copiilor numai suferință… Dragostea smerită se manifestă într-un sens total opus. Iubirea unei inimi smerite, care s-a lepădat de sine și a urmat Mântuitorului, este izvor de pace și de pocăință… Atunci când trebuie să săvârșească marele și atât de dificilul pas al renunțării la viața de păcat, cei dragi și apropiați lor văd în purtarea și viețuirea acestor femei o pildă vie de lepădare de sine. Ei preiau, atunci, nemijlocit, prin trăire, această putere de a se lepăda de sine, iar dragostea unei ființe pline de smerenie face ca însăși nevoința aceasta, pe care trebuie să o rabde sufletul mândru, să pară dulce și ușoară.” („Rezidirea în duh după Dostoievski”)

(În duhul infinitei smerenii care pe toate le rabdă cu nădejde în Hristos, să o observăm și pe mama victimelor nevinovate din „Povestea negustorului”, care urmează după aceasta: oare nu este ea încă una din nestematele insuficient prețuite care alcătuiesc salba iubirilor smerite ale lui Dostoievski?)

*

„Azi-dimineață m-am cam luat cu treburile, îmi povestea zilele trecute o doamnă, am ieșit din casă aproape la prânz și, ca un făcut, se adunaseră mai multe chestiuni de rezolvat. Chiar pe strada Nikolaevskaia trebuia să trec prin două locuri aflate la mică distanță unul de altul. Mai întâi trebuia să trec pe la un birou și, chiar la poarta clădirii, o întâlnesc pe mătușica asta, care mi s-a părut bătrână, gârbovită, sprijinindu-se într-un toiag; totuși, n-am putut să-mi dau seama câți ani are; a ajuns până la poartă și aici, lângă poartă, s-a așezat să se odihnească pe băncuța îngrijitorului curții. De fapt, am trecut pe lângă ea și am avut-o așa, pentru o clipă, înaintea ochilor.

Peste vreo zece minute ieșeam de la birou; cu vreo două clădiri mai încolo, era magazinul de unde de vreo două săptămâni comandasem o pereche de ghete pentru Sonia. M-am dus să le iau, dacă tot eram prin preajmă; când colo, mă uit și o văd pe bătrână, care stătea acum lângă clădirea magazinului și mă privea; i-am zâmbit, am intrat, am luat ghetele. N-au trecut decât vreo trei-patru minute, m-am dus mai departe spre Nevski, când colo, mă uit și ce văd? Bătrânica era acum lângă altă clădire, tot la poartă, numai că nu pe băncuță; se aciuiase pe marginea gardului, pentru că nu era băncuță la poarta aceea. Fără să vreau, m-am oprit deodată în fața ei: de ce oare se oprește așa, mă gândeam, pe la toate casele?

–        Ai obosit, zic, mătușică?

–        Obosesc, maică, tot obosesc. Mă gândeam că e cald, soarele, bunul de el, strălucește, ia să mă duc eu la nepoată-mea să iau masa.

–        Tu, bunico, mergi să iei masa?

–        Să iau masa, maică, să iau masa.

–        Păi așa n-ai să ajungi.

–        Ba nu, am să ajung, uite, am să merg un pic și am să mă mai odihnesc, iar pe urmă iar mă scol și plec.

Uitându-mă la ea, mă cuprinsese o curiozitate teribilă. Bătrâna era mititică, curățică, în haine vechi, probabil târgoveață, cu un toiegel, cu fața palidă, galbenă, lipită de oase, cu buzele fără culoare, adică arăta ca o mumie zâmbitoare, pe care o lumina soarele.

–        Nu-i așa că ești foarte bătrână, bunico? am întrebat-o, glumind, firește.

–        Am o sută patru ani, maică, o sută patru anișori, numai atât (glumea)… Da’ tu, încotro?

Și mă privește zâmbind; s-o fi bucurat să poată vorbi cu cineva, numai că mie mi s-a părut ciudat ca o bătrână de o sută patru ani să nu aibă altă grijă decât să mă întrebe unde mă duc, de parcă chiar avea nevoie să știe.

–        Ei uite, bunico, am râs și eu, am luat de la magazin ghetuțe pentru fetița mea, le duc acasă.

–        Ia te uite ce mititele-s ghetuțele! Ți-i mică fetița? Asta-i bine. Mai ai și alți copii?

Și iar râde, mă privește. Ochii îi sunt tulburi, aproape morți, dar parcă o rază strălucește în ei, plină de căldură.

–        Bunico, vrei să iei un bănuț de la mine? Cumpără-ți o pâine. Și îi întind un bănuț.

–        De ce îmi dai bănuțul? Bine, mulțumesc, am să iau bănuțul tău.

–        Atunci uite, ia-l, bunico, și nu te supăra.

L-a luat. Se vedea că nu cerșește, că n-a ajuns până acolo, dar bănuțul l-a luat frumos, nicidecum ca o pomană, ci așa ca din politețe sau din bunătatea inimii. Dar, de fapt, poate că gestul meu i-a plăcut. Cine să stea de vorbă cu o bătrână ca ea? Iar acum nu numai că cineva vorbește cu ea, dar îi arată iubire și grijă.

–        Ei, rămâi cu bine, îi zic, bunico. Să ajungi sănătoasă.

–        Am să ajung, fetița mea, am să ajung. Am să ajung. Iar tu du-te la nepoata ta, spuse bătrâna, uitând că am o fiică, nu o nepoată; s-o fi gândit că toată lumea are nepoate. Am plecat și m-am mai uitat o dată în urmă la dânsa, pentru ultima oară, și am văzut cum s-a ridicat încet, cu greu și a luat-o din loc, târându-și picioarele și bocănind cu toiegelul. Poate că se va mai opri de vreo zece ori să se odihnească pe drum, până să ajungă la ei, ca «să ia masa». Și unde se duce ca să ia masa? Era o bătrânică tare ciudată.”

Am ascultat în aceeași dimineață această povestire; de fapt, nu era nici măcar o povestire, ci mai degrabă o impresie lăsată de întâlnirea cu o bătrână de o sută de ani (chiar așa, când poți întâlni o bătrână de o sută de ani și încă atât de plină de viață sufletească?); am uitat cu totul de ea și de-abia noaptea târziu, după ce am citit un articol într-un ziar și am pus ziarul deoparte, mi-am amintit deodată de bătrânica aceea și, nu știu de ce, într-o clipită am schițat în imaginația mea continuarea povestirii, mi-am închipuit cum a ajuns acolo unde voia să ia masa: a rezultat un mic tablou, poate foarte veridic.

Nepoatele ei sau chiar strănepoatele, căci ea la toate le spune nepoate, sunt femei cu interese înguste, cu bărbați și copii, altfel bătrâna n-ar veni să ia masa cu ele, locuiesc la vreun subsol sau poate mai țin cu chirie o încăpere în care soțul își face meseria de bărbier; sunt oameni sărmani, firește, dar cred că mănâncă bine și păstrează ordinea. A ajuns, încetul cu încetul, până la dânșii, pe la vreo două. Nici nu o așteptau, dar au primit-o, probabil, destul de bine.

-A, uite-o și pe Maria Maksimovna, intră, intră, poftim, roaba lui Dumnezeu.

Bătrânica intră râzând și clopoțelul de la ușă mai sună mult timp după aceea, strident și ascuțit. Nepoata ei este soția acestui bărbier, iar dânsul e un om încă tânăr, de vreo treizeci și cinci de ani, își ia meseria în serios, chiar dacă e o meserie cam ușuratică și, bineînțeles, are pe el o redingotă lucind de grăsime ca o clătită, poate din cauză că e pătată de alifie, asta n-o mai știu, dar nu am văzut „bărbieri” îmbrăcați altfel și întotdeauna gulerul lor de la redingotă parcă ar fi dat cu făină. Cei trei copii mici, un băiețel și două fetițe, au dat fuga într-o clipă la străbunica lor. De obicei femeile ajunse la adânci bătrâneți se înțeleg foarte bine cu copiii; le seamănă sufletește copiilor, uneori chiar leit. Bătrânica s-a așezat; la stăpânul casei mai e cineva, un musafir sau un om venit cu treburi, tot o cunoștință de-a lui, de vreo patruzeci de ani, care se pregătește să plece. Și mai este și un nepot, fiul sorei lui, un flăcău de vreo șaptesprezece ani, care vrea să-și găsească de lucru la o tipografie. Bătrânica își face semnul crucii și se așază, se uită la musafir:

–        Of, am obosit! Și cine-i aici la voi?

–        Adică eu? îi răspunde musafirul zâmbind. Maria Maksimovna, chiar nu m-ai recunoscut? Acu’ vreo trei ani tot am vrut să merg la pădure după ciuperci cu matale.

–        Of, ba te știu, glumețule. Te țin minte, numai numele ți l-am uitat, știu cine-mi ești. Of, tare am mai obosit, nu știu, zău.

–        Și mata, Maria Maksimovna, glumește musafirul, ești o bătrânică respectabilă, dar văd că nu mai crești deloc. Asta voiam să te întreb.

–        Isprăvește! Râde bătrâna, de altminteri vizibil mulțumită.

–        Eu, Maria Maksimovna, sunt om cumsecade.

–        Îmi place să stau de vorbă cu oameni cumsecade. Of, da’ mă sufoc, maică. Lui Serioja zici că i-ați încropit paltonașul acela?

Arată spre nepot.

Nepotul, un flăcăiaș cam bondoc, zdravăn, râde cu gura până la urechi și vine mai aproape; poartă un paltonaș gri, nou și încă nu poate să-l îmbrace cu nepăsare. Nepăsarea are să vină poate peste încă o săptămână, acum însă se uită tot mereu la manșete, la buzunare, la imaginea lui întreagă din oglindă și simte un respect deosebit față de propria persoană.

–        Hai, întoarce-te, ciripește nevasta bărbierului. Ia te uită, Maksimovna, ce i-am încropit; șase ruble, bani, nu șagă, ne-a costat. La Prohorâci, ne zice meșterul că nici nu merită să-l facem mai ieftin, că pe urmă tot noi o să plângem. Pe când ăsta, cică, n-are moarte. Ia te uită ce stofă! Hai, întoarce-te! Ia te uită ce căptușeală, mai trainică nici că se putea, ce mai! Hai, întoarce-te! Uite așa se duc banii, Maksimovna, s-a dus agoniseala noastră pe apa sâmbetei.

–        Of, maică, acum toate-s așa de scumpe pe lume, că nici nu mai încape vorbă, mai bine nu-mi spuneai și nu mă mai amărai, spune din toată inima Maksimovna și tot nu-și poate trage sufletul.

–        Ei, ajunge, zice stăpânul casei. Ar trebui să mâncăm ceva. Ai obosit cam tare, cum văd eu, Maria Maksimovna, nu-i așa?

–        Vezi bine, căci ești om cu scaun la cap. Da, am obosit, ziua e caldă, e soare; ia să mă duc pe la ei, mi-am zis… ce să tot zac. Of! Iar pe drum am întâlnit o cuconiță tânără, le-a cumpărat copiilor niște ghetuțe: „De ce ești atât de obosită, bătrânico? Ține un bănuț: cumpără-ți o pâine.” Iar eu, știi, am luat bănuțul…

–        Mai întâi și mai întâi, odihnește-te puțintel, bunico, spuse deodată stăpânul casei, deosebit de grijuliu. Nu-i așa că azi gâfâi cam tare?

Toată lumea se uită la dânsa: deodată s-a făcut foarte palidă la față, buzele i s-au albit de tot. Și ea se uită la toată lumea, dar cu o privire parcă încețoșată.

–        Uite, mi-am zis, niște turtă dulce… pentru copii… bănuțul…

Și iar se oprește, iar își trage sufletul. Toți au tăcut deodată vreo cinci secunde.

–        Ce-i, bunico? se apleacă spre ea stăpânul casei.

Dar bătrâna nu răspunde; urmează încă vreo cinci secunda de tăcere. Bătrânica s-a făcut și mai palidă, iar fața parcă i s-a scofâlcit deodată cu totul. Ochii i-au încremenit, zâmbetul i-a înghețat pe buze; privește înainte și parcă nu mai vede.

–        Să trimitem după popă!… spuse deodată, repede, cu jumătate de voce, musafirul.

–        Dacă… n-o fi… prea târziu… bolborosește gazda.

–        Bunico, ce-i cu tine, bunico? o strigă pe bătrână soția bărbierului, alarmându-se deodată, dar bunica nu se mișcă, numai capul i se apleacă pe o parte; în mâna dreaptă, care zace pe masă, ține bănuțul, iar stânga i-a rămas în continuare pe umărul celui mai mare dintre strănepoți, Mișa, un băiețel de vreo șase ani. El stă fără să facă cea mai mică mișcare și se uită la străbunica lui cu ochi mari, mirați.

–        S-a dus! rostește gazda sacadat, cu importanță, aplecându-se și schițând semnul crucii.

–        Ia te uită! Vedeam eu că se lasă într-o rână! Asta era! rostește musafirul înduioșat, cu vocea întretăiată; este uluit la culme și se tot uită în dreapta și în stânga.

–        Of, Doamne! Ca să vezi! Și acum ce ne facem, Makarâci? Să o ducem acolo? ciripește stăpâna casei, repede, derutată.

–        Unde acolo? răspunde stăpânul casei, cu importanță. O să ne descurcăm singuri aici. Ți-e rudă sau nu?

–        O sută patru ani! repetă întruna musafirul, înduioșându-se tot mai mult. Chiar e roșu la față.

–        Da, în ultimii ani cam începuse să-și uite viața, observă stăpânul casei cu și mai multă cumpătare și importanță, căutându-și chipiul și luându-și mantaua din cuier.

–        Și acum o clipă râdea, ce se mai bucura! Uite, are bănuțul în palmă! Turtă dulce, cică! Ah, ce mai e și viața noastră!

–        Eu zic să mergem, Piotr Stepanâci, îl întrerupse gazda pe musafir și ies amândoi.

Bineînțeles, n-o plânge nimeni. A trăit o sută patru ani, „și-a dat sufletul fără să bolească și fără să se facă de rușine”. Stăpâna casei a trimis la vecine după ajutor. Vecinele au venit imediat, ascultând aproape cu plăcere vestea, oftând și vociferând. În primul rând, bineînțeles, au încins samovarul. Copiii cu chipurile mirate s-au aciuiat într-un ungher și se uită de la distanță la străbunica lor moartă. Cât va trăi, Mișa o va ține minte pe bătrână, își va aminti cum a murit cu mâna uitată pe umărul lui; însă, după ce va muri și el, niciun om din lumea întreagă nu-și va mai aminti și nu va afla că a fost odată o bătrână care, cine știe de ce și cum, a trăit o sută patru ani. De fapt, nici n-are rost s-o țină minte cineva; oricum, totuna e. Așa se duc milioane de oameni: trăiesc neobservați și mor neobservați. Poate doar în clipa morții acestor bătrâni și bătrâne se află parcă ceva înduioșător și trist, ceva parcă important și împăciuitor: o sută de ani mai au și azi o acțiune ciudată asupra omului. Binecuvânteze Domnul viața oamenilor simpli și cumsecade!

La drept vorbind, mi-a ieșit un tablou ușor și lipsit de subiect. Zău, îți pui în gând să povestești tot ceea ce ai auzit mai interesant în decursul unei luni și, de cum începi, atunci sau nu se poate, sau nu se potrivește, sau „nu spune tot ce știi” și, în cele din urmă, nu mai rămân decât lucrurile cele mai lipsite de subiect…

Povestirea apare și în volumul „Din amintirile prințului Mîșkin și alte povestiri pentru părinți și copii”, apărută la Editura Contra Mundum.

[*] D„F.M. Dostoiesvki, „Jurnal de scriitor”, traducere de Adriana Nicoară, Mariana Vraciu, Leonte Ivanov și Emil Iordache, Editura Polirom, ediția a III-a, 2008”