Povestea negustorului

Povestea care urmează este spusă de Makar pelerinul, fost iobag, un alter-ego al mujicului Marei, pe care l-am intâlnit într-o poveste anterioară. Eroul, negustorul Skotoboinikov, poate fi și el văzut ca un alter-ego, anume al faimosului erou liric Vlas, mare păcătos devenit pelerin smerit, eroul poeziei omonime a lui Nikolai Nekrasov, una din favoritele lui Dostoievski. Povestea negustorului poate fi citită, așadar, ca un omagiu adus de autorul nostru poetului Nekrasov, prieten al său din tinereţe, căruia avea să-i mai închine și o evocare post-mortem de neuitat, preţioasă pentru înţelegerea ambilor scriitori și a epocii lor. Romanul Adolescentul, din care provine această remarcabilă povestire a fost, de fapt, publicat iniţial în periodicul lui Nekrasov, care l-a înţeles și l-a apreciat la justa sa valoare (dincolo de imperfecţiunile datorate vitezei în care a trebuit sa fie scris, e “poate cel mai dostoievskian dintre romanele dostoievskiene”, avea sa spună, peste ani, criticul Victor Terras.) Povestitorul Makar poate fi comparat și cu Prinţul Mîșkin (v. mai jos, povestea lui Marie, din romanul Idiotul), pentru felul cum, povestind, ne învaţă să privim lumea. Starețul Siluan Athonitul, fost simplu țăran și el, a primit cuvintele: „Ţine-ţi mintea în iad și nu deznădăjdui!” Mujicul Makar, povestitorul de istorii ziditoare, pare a spune, la rândul său: „Ţine-ţi mintea în iadul naturii umane căzute și nu deznădăjdui!” Sau chiar (împreună cu Dostoievski, ucenicul mujicului Marei): „Ţineţi-vă mintea în iadul naturii umane căzute și pururea bucuraţi-vă, în Hristos Înviat!”

 

Această povestire ilustrează poate cel mai dramatic în cuprinsul antologiei observația că „ateii găsesc, în suferința copiilor, temeiul pentru amărăciunea pesimistă care le otrăvește inimile, în vreme ce credincioșii descoperă, în aceeași realitate, pricini de iertare și împăcare cu întreaga zidire”, în cuvintele Vlădicăi Antonie Hrapovițki. Deși este una din ideile cheie ale autorului, totuși unii cititori ar putea prefera să omită acest capitol la prima lectură, pentru a reveni asupra lui la final.

 

*

 

Voi reproduce la întâmplare una dintre povestirile lui Makar Ivanovici, numai fiindcă pe aceasta o ţin minte în întregime. E povestea unui negustor şi cred că asemenea istorii se întâmplă cu miile în oraşele şi târgurile noastre, numai că trebuie să ştii să le descoperi. Cine doreşte poate sări peste această povestire, cu atât mai mult cu cât o redau în stilul bătrânului.

 

„Ei şi acum să vă povestesc ce minune s-a întâmplat o dată la noi, în oraşul Afimievsk. Trăia acolo un negustor anume Skotoboinikov, Maxim Ivanovici şi în tot ţinutul nu se afla bogătaş mai mare ca el. Și-a ridicat o fabrică de stămburi şi la el trudeau câteva sute de lucrători, aşa că negustorul nostru nu-și mai încăpea în piele. Ce-i drept, toată lumea se ploconea înaintea lui, până şi mai marii oraşului îi cântau în strună, chiar şi arhimandritul nu mai contenea cu laudele şi mulţumirile pentru râvna lui: dăruia bani cu nemiluita mănăstirii şi câteodată, pe nepusă masă, îl apuca o grijă grozavă de sufletul lui, nu-şi mai afla liniştea, atât se tot gândea la lumea de apoi. Era văduv şi nici copii nu avea; umbla vorba că nevesti-şi el i-a făcut de petrecanie încă din primul an, că încă din tinereţe era aprig la mânie; dar de atunci trecuse multă vreme şi omul nu mai voia cu nici un preţ să-și pună pirostriile pe cap. Din când în când îl apuca patima beţiei şi când se îmbăta, nu mai ştia de el, alerga gol puşcă prin oraş şi urla cât îl ţinea gura; ce-i drept, nu era un oraş mare şi vestit, dar, oricum, ar fi trebuit să-i crape obrazul de ruşine. După ce-i treceau pandaliile, era tot timpul mânios şi lumea nu mai ştia cum să-i intre în voie, iar cuvântul lui era lege. Pe oameni îi plătea după bunul lui plac, lua abacul, îşi punea ochelarii şi se răstea: «Tu, Foma, cât ai de primit?» «Păi de la Crăciun n-am mai văzut un ban, Maxim Ivanovici, aşa că am de luat treizeci şi nouă de ruble.» «Ăştia-s bani nu glumă! E prea mult pentru tine, tu întreg, cu toate măruntaiele tale, nu faci atâţia bani şi mai ai nas să-i ceri! Ce mai tura-vura, pune cruce la zece ruble şi ţine douăzeci şi nouă». Şi omul tace, că de, cine îndrăzneşte să crâcnească înaintea lui Maxim Ivanovici!

 

«Eu, zice, ştiu mai bine cât se cade să-i dau fiecăruia. Îmi cunosc eu oamenii şi ştiu cum trebuie să te porţi cu ei. Aici lumea s-a destrăbălat; fără mine, de mult ar fi murit cu toţii de foame, împreună cu tot neamul lor! Unde mai pui că aici n-ai de-a face decât cu hoţi, ăştia fură şi cloşca de pe ouă, n-au pic de obraz. Nu mai spun ce beţivi sunt cu toţii; cum pun mâna pe bani, aleargă la cârciumă şi se aștern pe băutură până-şi beau şi izmenele, când ies de acolo sunt goi puşcă. După toate sunt şi nişte nemernici; îl vezi că se aşază pe un bolovan în faţa cârciumii şi începe să se văicărească: „Maică, măiculiţa mea, de ce ai mai adus pe lume un beţiv şi un amărât ca mine? Mai bine mă sugrumai din faşă, decât să mă laşi să ajung aşa!” Parcă ăștia-s oameni? Sunt dobitoace, nu oameni! Ăstora trebuie să le bagi mai întâi minţile în cap şi abia pe urmă să le dai bani. Ştiu eu când şi cât să le dau.»

 

Iacă aşa vorbea Maxim Ivanovici de norodul din Afimievsk, rău îl mai ocăra, dar, orice s-ar zice, avea şi puţină dreptate: oamenii erau cam slabi de înger.

 

În oraşul acela mai fusese şi un alt negustor, dar murise; era un om tânăr şi uşuratic, care o ducea tot într-un chef şi până la urmă a ajuns la sapă de lemn. Înainte de a muri, s-a zbătut un an întreg ca peştele pe uscat, dar viaţa i-a dat o lecţie atât de aspră, că l-a băgat în mormânt. Cu Maxim Ivanovici nu s-a împăcat niciodată şi se băgase dator vândut la el. Şi pe patul de moarte l-a blestemat pe Maxim Ivanovici. După el a rămas o văduvă tânără împovărată cu cinci copii. Vai de zilele unei biete văduve fără apărare, e ca un pui de rândunea căzut din cuib, darămite când mai rămâne şi cu cinci copii şi fără o bucată de pâine; că Maxim Ivanovici a luat şi bruma de avere ce o mai aveau, până şi căsuţa lor de lemn, că de, răposatul îi rămăsese dator. Atunci, biata văduvă și-a înşirat toţi copilaşii la poarta bisericii: copilul cel mai mare, un băieţaş, abia împlinise opt anişori, iar cele patru fetiţe erau încă mititele de tot: cea mai mare avea patru ani, iar cea mai mică era încă un copilaş de ţâţă.

 

Când s-a isprăvit slujba şi Maxim Ivanovici a ieşit din biserică, copilaşii au căzut cu toţii în genunchi înaintea lui, cu mânuţele întinse, după cum îi învăţase mama lor, iar dânsa, cu al cincilea copilaş în braţe, i-au făcut o plecăciune până-n pământ şi într-un glas l-au rugat faţă de toată lumea: «Maxim Ivanovici, îndură-te, taică, de nişte bieţi orfani, nu le lua ultima bucăţică de la gură, nu-i alunga din cuibul în care s-au născut!» Pe toţi câţi erau de faţă i-au podidit lacrimile, atât de frumos îi învăţase să se roage.

 

Sărmana văduvă s-o fi gândit aşa: «Ca să facă pe grozavul faţă de oameni, are să ne ierte de datorie şi de ruşine are să dea orfanilor casa îndărăt», dar s-a înşelat. Maxim Ivanovici s-a proţăpit în faţa ei şi i-a zis: «Nu de mila orfanilor plângi tu, o văduvă tânără ca tine tânjeşte după bărbat. Las’ că ştiu eu că răposatul m-a blestemat şi pe patul de moarte!» şi-şi văzu de drum, iar casa nici vorbă să le-o mai dea. «După ce-şi fac mendrele, să-i mai şi ajuţi?! Dacă îţi faci pomană cu ei, te hulesc şi mai abitir; dacă le întinzi un deget vor toată mâna şi îţi mai scot şi vorbe.» Ce-i drept, umbla vorba că-i cam dăduse târcoale acestei văduve când era fată, cu vreo zece ani în urmă şi că trimisese pe cineva la ea, s-o ispitească cu bănet mult că era tare frumoasă, fără să se gândească că asta e un păcat mare, ca şi cum ai dărâma o biserică. Dar degeaba, fata nici n-a vrut să audă; ticăloşii de astea mai făcuse el destule şi prin oraş şi prin toată gubernia, ba s-ar putea spune că în privinţa asta de-a dreptul se întrecuse cu măsura.

 

În zadar s-au jelit văduva şi puişorii ei, că el tot a izgonit orfanii din casă; poate că n-a făcut-o numai din răutate, dar aşa e omul, uneori nu ştie nici el de ce se încăpăţânează. La început a mai ajutat-o lumea, dar pe urmă a fost nevoită să-și caute de lucru şi cum îşi poate câştiga o biată femeie o bucată depâine la noi, dacă nu se duce la fabrică; unul o cheamă să-i spele podelele, altul să-i plivească grădina, al treilea să-i pregătească baia de aburi şi sărmana de ea munceşte, plângând, cu copilaşul în braţe, iar ceilalţi patru aleargă doar în cămăşuţe pe uliţă. Când îi aşezase în genunchi la poarta biserici mai aveau încă ghetuţe în picioare, ce-i drept, cam scâlciate şi hăinuţe în spinare, ce-i drept, cam ponosite, oricum, erau copii de negustor; de la un timp au început însă să alerge desculţi, zdrenţăroşi, că așa-s copiii, fac praf hainele.

 

Copiilor însă nici că le păsa; e destul să fie soare, ca să se bucure, nu-și dau seama ce-i paşte, sunt ca păsărelele şi glăsciorul lor răsună vesel ca nişte zurgălăi. Dar biata văduvă se gândea: «Ce să mă fac cu voi când vine iarna? De v-ar lua Dumnezeu până atunci!» Dar n-a mai trebuit să aştepte atâta vreme. Prin părţile noastre dă din când în când o molimă în copii, o tuse, de-i zice măgărească şi atunci se molipsesc unul de la altul. Mai întâi s-a prăpădit copilaşul de ţâţă, iar după el s-au îmbolnăvit şi ceilalţi şi toate cele patru fetiţe au pierit una după alta în toamna aceea. E drept că pe una a călcat-o o trăsură pe stradă. Şi ce crezi, la înmormântarea lor bocea de-ţi era mai mare mila; până atunci îi tot blestema, dar când i-aluat Dumnezeu, i se rupea inima de jale. De, inimă de mamă!

 

Din toţi copiii, n-a mai rămas decât cu băieţelul cel mare şi ţinea la el ca la ochii din cap, tremura de grija lui. Băieţelul era cam pirpiriu, firav şi drăgălaş ca o fetiţă. Într-o zi l-a dus la fabrică, la naşul lui, care era administrator şi ea s-a băgat dădacă la copiii unui funcţionar. O dată, copilul alerga prin curte şi tocmai atunci a intrat pe poartă trăsura lui Maxim Ivanovici; şi ca un făcut, negustorul era cam afumat; copilul, care alerga pe scară în jos, a alunecat şi din greşeală, a dat buzna peste el în clipa când cobora din trăsură şi l-a izbit cu amândouă mâinile în pântece. Dumnealui, niciuna, nici două, i-a pus mâna în chică şi a început să urle: «Al cui e? Aduceţi vergile! Daţi-i o bătaie zdravănă, acum, pe loc, în faţa mea!» Băieţelul a încremenit de spaimă şi când au început să-l bată, a strigat ca din gură de şarpe. «Mai îndrăzneşti să şi strigi?! Bate-l până n-o mai ţipa!» Nu ştiu cât l-or fi bătut, dar a tot strigat, până a rămas ţeapăn ca un mort. Abia atunci l-au lăsat în pace; s-au speriat cu toţii când au văzut că băieţelul zace în neştire şi nici nu mai suflă. Oamenii mi-au spus pe urmă că nu l-au bătut prea mult, dar copilul era tare sperios. Şi Maxim Ivanovici o cam băgase pe mânecă. «Al cui e?» a întrebat. Şi când a aflat, a poruncit: «Duceţi-l la maică-sa! Asta-i bună, ce căuta la fabrică?» După ce a stat două zile tăcut şi posomorât, a întrebat: «Ce face băiatul?» Copilul abia îşi mai trăgea zilele: bolea în cămăruţa maică-si, care plecase de la funcţionar, numai ca să-şi îngrijească băieţelul, că de, nu era de glumit, avea aprindere de plămân. «Ia te uită! Se miră Maxim Ivanovici, din ce i s-o fi tras? Aş mai zice şi eu, dacă l-ar fi bătut măr, dar abia de l-au atins, ca să-l sperie. Am pus de atâtea ori să mai bată şi pe alţii şi încă mai rău, dar n-a ieşit aşa tărăşenie.» Cum se aştepta ca mama copilului să facă o plângere, s-a îndârjit şi nici n-a mai pomenit de el; dar sărmana de ea nici n-a îndrăznit să se plângă. Când a văzut aşa, i-a trimis cincisprezece ruble şi un doctor, pe care tot el l-a plătit, nu de teamă, ci aşa, fiindcă s-a căit. Dar în curând i-a venit iar sorocul beţiei şi trei săptămâni în cap a tot băut.

 

Şi a trecut iarna şi au venit sfintele Paşti şi chiar în ziua învierii Domnului, i s-a năzărit lui Maxim Ivanovici să întrebe iar: «Ce mai face băiatul ăla?» Şi când te gândeşti că toată iarna nici nu pomenise de el. Şi atunci i s-a răspuns: «S-a însănătoşit, e la maică-sa: munceşte cu ziua sărmana, să-l ţină.»

 

Fără să mai stea pe gânduri, Maxim Ivanovici s-a dus la văduvă, dar n-a intrat în casă, nici n-a coborât din brişcă, ci a chemat-o la poartă şi ia spus: «Uite ce, preacinstită văduvă, zice, de azi înainte vreau să fiu binefăcătorul fiului tău, să-l iau sub ocrotirea mea: îl duc acasă şi de acum o să stea cu mine. Dacă o să-mi intre cât de cât în voie îi dau un capital frumuşel și-l fac om; iar dacă mi s-o lipi de suflet, îl las moştenitor pe toată averea mea, ca pe un fiu adevărat. Atâta doar îţi cer: domnia ta să nu-mi treci pragul decât la sărbătorile mari. Dacă te învoieşti, să-mi aduci băiatul chiar mâine dimineaţă, că i-a trecut vremea să se joace în arşice.» Cum și-a isprăvit vorba, a şi plecat. Biata femeie era ca scoasă din minţi. Când au auzit vecinii ce s-a întâmplat, i-au spus: «Când o creşte băiatul, are să-ți scoată pe nas că i-ai alungat norocul.»

 

Toată noaptea a plâns la căpătâiul copilului, iar a doua zi dimineaţă l-a luat de mână şi l-a dus. Băieţelul era mort de spaimă. Maxim Ivanovici l-a îmbrăcat ca pe un domnişor, i-a luat un dascăl şi chiar din ziua aceea l-a pus să înveţe; aşa s-a legat de el, că nu-l mai slăbea din ochi și-l ţinea tot timpul pe lângă dânsul. Nu-l lăsa nici să răsufle, mereu îi striga: «Vezi-ţi de carte, învaţă, învaţă, că vreau să fac om din tine.»

 

Băieţaşul era bolnăvicios şi, de când cu bătaia, începuse să tuşească. «Ce-i lipseşte? Se tot mira Maxim Ivanovici. La maică-sa umbla desculţ, n-avea nici după ce bea apă, la mine o duce împărăteşte şi e mai prăpădit ca înainte!»

 

Dascălul, mai cu minte, a căutat să-i deschidă ochii: «Un copil, zice, trebuie să se mai şi zbenguie, nu poate să stea tot cu nasul în carte, are nevoie de mişcare». Maxim Ivanovici a căzut pe gânduri, apoi a recunoscut: «Ai dreptate». Dascălul ăsta, Piotr Stepanovici, fie-i ţărâna uşoară, avea o meteahnă: bea peste măsură şi de beţiv ce era, îl dădură afară de peste tot şi ajunsese să trăiască din mila oamenilor, încolo era un om tare înţelept şi tobă de carte. «Nu aici e locul meu, spunea el, eu ar trebui să fiu profesor la universitate, dar m-am cufundat în mocirla de aici, de a ajuns să-mi fie şi mie scârbă de mine.»

 

Maxim Ivanovici s-a aşezat în faţa băiatului şi i-a strigat: «Zburdă!» Dar băiatul nici nu îndrăznea să sufle când îl vedea. Bietul copil era atât de înspăimântat, că până şi glasul lui îl făcea să tremure ca varga, iar Maxim Ivanovici se tot mira. «Ce zace în el? L-am scos din noroi, l-am îmbrăcat în catifea, l-am încălţat cu cizme de postav, poartă cămaşă brodată, îl ţin ca pe un fiu de general şi în loc să se lipească de mine, tace şi mă priveşte ca un pui de lup!» Cu toate că lumea se obişnuise de mult cu toanele lui Maxim Ivanovici, de astă dată s-a mirat, văzându-l că ţine morţiş să se vâre în sufletul copilului şi nu se dă bătut nici în ruptul capului. «Scot eu încăpăţânarea din el, chiar de-aș şti că mor. Taică-său m-a blestemat pe patul de moarte, după ce a luat sfânta împărtăşanie; se vede că a moştenit firea crâncenă a lui taică-său.» Nici măcar nu l-a atins vreodată cu varga, că de când cu păţania aceea nu se mai încumeta. Dar intrase spaima în copil. Tremura înaintea lui şi fără să-l bată. Şi să vezi ce s-a întâmplat: într-o zi, cum a ieşit el din odaie, băiatul a lăsat cartea din mână şi s-a căţărat repede pe un scaun ca să-şi ia mingea de pe dulap, unde o azvârlise înainte, dar din greşeală a răsturnat cu cotul o lampă de porţelan care era pe dulap; când lampa a căzut pe duşumea şi s-a făcut ţăndări, a răsunat toată casa. Unde mai pui că era un lucru scump, porţelan de Saxa. Când a auzit Maxim Ivanovici din a treia odaie zgomotul, a început să strige. De spaimă, copilul a luat-o la goană încotro a văzut cu ochii, a ieşit pe terasă, a străbătut într-un suflet grădina şi, pe portiţa din dos, a fugit glonţ până la râu. De-a lungul râului este un bulevard cu sălcii bătrâne, pe unde se plimbă lumea şi e tare frumos acolo. Băiatul a alergat pe mal în jos, până la marginea apei, unde se opreşte podul plutitor şi oamenii l-au văzut că e gata să se arunce în apă, dar pesemne că s-a înspăimântat şi a încremenit locului. Acolo râul e larg şi apa vine repede, trec bărci, iar de partea cealaltă sunt tarabe, o piaţă, strălucesc turlele aurite ale unei biserici. S-a nimerit ca tocmai atunci să vină acolo şi nevasta colonelului Ferzing cu fetiţa ei, ca să treacă dincolo, unde se găsea un regiment de infanterie. Fetiţa, un copilaş tot de vreo opt ani, îmbrăcată într-o rochiţă albă, se uita râzând la băieţaş, iar în mână ţinea un coşuleţ ţărănesc în care avea un arici. «Uită-te, mămico, zice, băieţaşul ăsta nu-şi mai ia ochii de la ariciul meu.» «Nu, răspunse coloneleasa, pare mai degrabă speriat. De ce te-ai
speriat aşa, băieţaşule dragă? (Chiar aşa mi-au povestit oamenii că i-a spus.) Ia te uită ce băieţel drăguţ, zice şi ce frumos e îmbrăcat. Al cui eşti, puiule?» El însă, cum nu mai văzuse până atunci un arici, se uita ca vrăjit la el şi nu mai ştia de nimic. Că de, aşa-s copiii, uită repede. «Ce-aveţi aici?» întrebă el. «Un arici, răspunse domnişorica, l-am cumpărat adineauri de la un ţăran, l-a găsit în pădure.» «Va să zică, ăsta e un arici?» şi începu să râdă şi să-l zădărască, iar ariciul se făcu ghem. Fetiţa se bucura şi ea de bucuria băiatului: «Îl ducem acasă, zice şi vrem să-l domesticim». «Vai, zice, dați-mi mie ariciul!» şi pe când se ruga aşa, se auzi deodată glasul lui Maxim Ivanovici, care ţipa de sus: «Aha, aici erai! Puneţi mâna pe el!» (Alergase după copil în capul gol, atât era de furios.) Atunci băieţelul și-a adus aminte de tot ce s-a întâmplat, a scos un ţipăt, a alergat spre apă, cu pumnii strânşi la piept, şi-a ridicat o dată ochii către cer (oamenii au văzut tot!) şi s-a aruncat în apă! Lumea a început să strige, câţiva inşi care erau pe podul plutitor au sărit să-l scape, dar apa l-a dus departe, că pe acolo curge repede şi până să-l scoată s-a înecat. Era tare slab de piept, aşa că nu i-a trebuit mult. De când lumea nu se pomenise prin părţile acelea ca un copil atât de mic să-și ia zilele! Asta e mare păcat! Ce are să-i spună bunului Dumnezeu un suflet atât de fraged, pe lumea cealaltă?! De atunci întrebarea aceasta nu i-a mai dat pace nici lui Maxim Ivanovici. S-a schimbat omul de nu-l mai cunoşteai. L-a doborât amărăciunea.

 

La început s-a pus pe băutură şi a tot băut, dar pe urmă s-a lăsat, fiindcă n-a găsit alinare. Nici pe la fabrică nu mai călca, nu mai voia să ştie de nimic. Când vorbea cineva cu el, tăcea sau dădea abătut din mână. Aşa a dus-o vreo două luni şi de la un timp a început să vorbească singur. Umbla în neştire şi vorbea de unul singur. Tocmai atunci s-a întâmplat să ardă cătunul Vaskova şi nouă case s-au făcut scrum. Maxim Ivanovici s-a urcat în trăsură şi s-a dus şi el să vadă ce s-a întâmplat. Bieţii oameni care rămăseseră fără adăpost l-au înconjurat, jelindu-se; el le-a făgăduit un ajutor, a şi dat poruncă să li se dea, dar pe urmă s-a răzgândit, l-a chemat pe administrator şi ia zis sa nu mai dea nimic, dar fără să spună de ce. «Dumnezeu a vrut să ajung de ocara oamenilor, zice, ca o fiară blestemată. Ca vântul mi-a mers vestea.» Până şi arhimandritul s-a dus atunci la el. Era un bătrân aspru, care ducea o viaţă fără prihană la mănăstire: «Ce-i cu tine?» l-a luat el la rost. «Iată ce-i! » făcu Maxim Ivanovici, deschizând în faţa lui Evanghelia şi arătându-i: «Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia micii, care cred în mine, mai bine ar fi de el să-i atârne cineva de gât o piatră de moară şi să-l afunde în adâncul mării.» (Matei 18,6.)

 

«De, zise arhimandritul, după ce citi, deşi nu tocmai despre asta e vorba aici, dar o legătură tot este. E rău de omul care-şi pierde măsura, se duce de râpă. Şi tu prea te înfumuraseşi.»

 

Maxim Ivanovici stătea înlemnit, de parcă îl lovise damblaua. Arhimandritul s-a uitat lung la el şi pe urmă i-a zis: «Ascultă şi ţine minte o vorbă înţeleaptă: „Ce spune omul la deznădejde împrăştie vântul”…Şi să mai ţii minte că nici îngerii Domnului nu sunt desăvârşiţi, numai Domnul nostru Isus Hristos e fără cusur şi fără prihană, de aceea îl slujesc îngerii şi apoi tu n-ai dorit moartea acelui prunc, te-ai purtat numai ca un smintit. Doar de un lucru stau şi mă mir: câte nelegiuiri şi mai mari ai săvârşit, câţi oameni n-ai lăsat pe drumuri, câţi oameni n-ai dus la pierzanie, pe câţi nu i-ai nenorocit – oare astea nu-s păcate tot atât de grele ca un omor? Oare n-au pierit tot din vina ta şi surioarele lui, patru copilaşi nevinovaţi şi nici nu te-ai sinchisit? Atunci de ce te tulbură în aşa hal moartea unui singur copil? De toţi ceilalţi nu ţi-a părut rău, cred că nici nu te-ai mai gândit vreodată la ei, aşa-i? Atunci de ce te apasă aşa pe suflet moartea acestui copil de care nici nu eşti întru totul vinovat?» «Îl visez şi noaptea în somn», mărturisi Maxim Ivanovici. «Ei şi?» Dar mai mult n-a fost chip să scoată de la el. A stat mut. S-a mirat ce s-a mirat arhimandritul, apoi când a văzut că nu-i nimic de făcut, s-a dus.

 

Într-o zi, Maxim Ivanovici a trimis după dascăl, după Piotr Stepanovici, pe care nu-l mai văzuse de când cu nenorocirea. «Îl ţii bine minte?» l-a întrebat. «Cum să nu!» i-a răspuns. «Am văzut la birt fel de fel de poze zugrăvite de tine în ulei. Ai făcut chiar şi o copie după portretul arhiereului. Poţi să-mi pictezi şi mie un tablou în culori?» «Eu să nu pot? Eu pot orice, sunt meşter la toate.» «Atunci să-mi faci un tablou mare de tot, cât peretele, întâi și-ntâi să-mi zugrăveşti pe el râul şi malul râpos şi podul plutitor şi toţi oamenii câţi au fost atunci de faţă. S-o pui şi pe coloneleasă şi pe fetiţă, până şi ariciul. Mai vreau să-mi zugrăveşti şi malul celălalt cu tot ce-i pe el şi biserica şi piaţa şi tarabele şi locul unde stau briştile – toate câte sunt acolo să mi le înfăţişezi aidoma, iar lângă podul plutitor, chiar lângă malul apei, unde s-a întâmplat, băieţaşul, dar negreşit cu pumnişorii strânşi la piept. Întocmai aşa să-l faci. Iar în faţa lui, de partea cealaltă, pe cer, deasupra bisericii, cetele de îngeri, care vin în zbor să-l întâmpine. Poţi să faci tot ce-ți cer, ori ba?» «Eu pot orice.» «Norocul tău e că îi ţii minte chipul, altfel nu m-aş fi încurcat eu cu un neisprăvit ca tine, puteam doar să tocmesc pictorul ăl mai vestit de la Moscova, sau chiar de la Londra. De n-o semăna de loc, sau numai puţin, îţi dau doar cincizeci de ruble, iar de seamănă leit, capeţi două sute. Nu uita că avea ochişori albaştri şi vezi să-mi faci un tablou mare de tot, cât mai mare.»

 

S-au învoit şi Piotr Stepanovici s-a apucat de treabă. Dar deodată Maxim Ivanovici se pomeneşte cu el. «Nu se cade, zice, să-l înfăţişăm cum mi-ai cerut.» «Cum aşa?» «Păi, fiindcă sinuciderea e un păcat greu, cel mai greu dintre toate. Şi atunci, cum să vină îngerii să-l întâmpine?» «Bine, dar un copilaş ca el nu ştie ce face.» «Nu, nu era un copilaş chiar atât de mic, era un băiat de opt ani când a făcut-o, aşa că tot trebuie să dea socoteală cât de cât.»

 

Maxim Ivanovici s-a îngrozit şi mai tare. «Uite ce m-am gândit eu, zise Piotr Stepanovici, n-are rost să se mai deschidă cerul şi să mai zugrăvim şi îngeri; am să pictez o rază de lumină care cade din cer, ca şi cum i-ar lumina calea; ştii, o singură rază de lumină, ca un semn ceresc.»

 

Până la urmă aşa s-au şi înţeles. Am văzut cu ochii mei tabloul ăsta, după multă vreme, am văzut şi raza de lumină şi râul, cât peretele de lung şi albastru de tot şi bietul băieţel cu pumnii strânşi la piept şi domnişorica şi ariciul, ce mai încolo încoace, a căutat omul să-i intre în voie cum s-a priceput mai bine. Atunci Maxim Ivanovici n-a arătat nimănui tabloul, l-a încuiat în odaia lui de lucru, ca nu cumva să-l vadă cineva. Dar când s-a răspândit vestea în oraş, toată lumea a dat năvală să-l vadă, el însă a poruncit slugilor să-i alunge pe toţi. Mare zarvă s-a mai iscat atunci! Iar Piotr Stepanovici nici nu-şi mai încăpea în piele: «Eu, zice, m-am încredinţat acum că pot orice. Un om ca mine s-ar cădea să stea la curte, la Sankt Petersburg.» Era un om tare de treabă, numai că prea îi plăcea să se fudulească. De aici i s-a tras şi moartea: cum a primit cele două sute de ruble s-a şi pus pe băutură şi a început să se laude faţă de toată lumea cu banii; şi într-o noapte l-a omorât un mahalagiu, tovarăşul lui de beţie, ca să-l jefuiască; abia a doua zi dimineaţă a ieşit omorul la iveală.

 

Toate ca toate, dar cum s-a sfârşit povestea n-or să uite oamenii niciodată. Într-o bună zi, Maxim Ivanovici s-a suit în brişcă şi s-a dus la văduvă, care şedea cu chirie într-o cocioabă de la marginea oraşului. De astă dată a intrat în curte şi când a dat cu ochii de ea, i-a făcut o plecăciune până la pământ. De câte păţise, biata femeie se îmbolnăvise şi abia se mai mişca.

 

«Preacinstită văduvă, strigă el, mărită-te cu mine, ia-mă de bărbat, aşa ticălos cum sunt, că nu mai am haznă de viaţă!» Ea se uită la el, mai mult moartă decât vie de spaimă. «Vreau, zice, să mai avem un băieţel, căci dacă îmi naşti unul, înseamnă că răposatul copil ne-a iertat pe amândoi şi pe mine şi pe tine. Chiar băieţelul tău m-a învăţat să fac aşa, când mi s-a arătat în vis.» A văzut femeia că omul nu era în toate minţile, că vorbea ca un apucat, dar cu toate astea nu a răbdat-o inima să nu-i spună: «Vorbeşti prostii, eşti un om de nimic, i-a răspuns. Din pricina ta mi-am pierdut toţi copilaşii; după ce nu te pot vedea în ochi, îmi mai şi ceri să-mi amărăsc zilele cu tine cât oi trăi.»

 

Maxim Ivanovici a plecat, dar tot nu s-a dat bătut. Vuia oraşul când s-a aflat de aşa minune. Şi Maxim Ivanovici i-a trimis peţitoare, două mătuşi mai sărace care trăiau într-un târguşor din aceeaşi gubernie. Le adusese de acolo anume pentru asta. Nu ştiu dacă îi erau chiar mătuşi bune, dar oricum, erau neamuri; în felul ăsta voia să-i arate văduvei cât o cinsteşte. Peţitoarele s-au apucat s-o momească, s-o linguşească şi nu se mai dezlipeau de lângă ea, tot căznindu-se s-o înduplece. I-a trimis Maxim Ivanovici şi femei din oraş s-o peţească, neveste de negustori, de funcţionari, până şi pe nevasta protopopului de la catedrală; tot oraşul s-a ţinut de capul ei, dar degeaba, văduva era prea scârbită: «Dacă ar putea să învie copilaşii mei, aş mai zice, dar aşa, ce rost are? Şi faţă de ei aş săvârşi un păcat greu!» Şi arhiereul a încercat s-o înduplece, şoptindu-i la ureche: «Tu, zice, ai putea să-l schimbi, să faci din el alt om».

Biata femeie era îngrozită. Lumea însă se mira de ea: «Auzi, să dea cu piciorul la aşa noroc!» Dar să vezi cu ce a câştigat-o până la urmă: «Oricum, zice, sinucigaşul nu mai era un copil neştiutor, era băiat mare, îi trecuse şi vremea să primească sfânta împărtăşanie fără să se spovedească, aşa că tot trebuie să dea socoteală de păcatul lui, cât de cât. Dacă te cununi însă cu mine, mă leg să zidesc o biserică pentru veşnica pomenire a sufletului copilului.» Numai făgăduiala asta a înduplecat-o pe văduvă să se mărite cu el. Şi mare a fost mirarea oamenilor când au văzut că din prima zi au trăit în cea mai deplină înţelegere, cu frica lui Dumnezeu, că ţineau cu adevărat unul la altul, de parcă ar fi fost un singur suflet în două trupuri. Ea a rămas grea chiar în iarna aceea şi atunci au început să colinde împreună casele Domnului şi să-i ceară lui Dumnezeu milă şi iertare. S-au dus şi la trei mănăstiri, ca să li se prorocească viitorul din cărţile sfinte. El s-a ţinut de făgăduială şi a ridicat o biserică, iar în oraş a zidit un spital şi un azil. O parte din avere a împărţit-o la văduve şi la orfani. Și-a adus aminte de toţi cei pe care i-a jecmănit şi a vrut să le dea totul înapoi; a început să arunce în dreapta şi în stânga cu banii, aşa că până şi nevastă-sa şi arhiereul au trebuit să-l ţină în frâu, spunându-i: «Ajunge cât ai făcut!» Maxim Ivanovici i-a ascultat, dar tot a zis: «Eu, zice, l-am înşelat atunci la socoteală pe Foma». Şi Foma a primit tot ce i se cuvenea; bietului om nici nu i-a venit să creadă, i-au dat şi lacrimile: eu, zice, n-am cerut nimic… Oricum eram mulţumit, dar de azi înainte am să mă rog neîncetat lui Dumnezeu să vă aibă în paza lui». Faptele bune ale lui Maxim Ivanovici le-au mers oamenilor drept la inimă, căci adevărat se spune: pilda cea bună dă roade. Iar prin părţile acelea oamenii sunt buni.

 

Fabrica a dat-o în seama nevesti-şi, care a făcut o rânduială de o mai pomenesc oamenii şi azi. De băutură însă Maxim Ivanovici nu s-a lăsat, dar când îl apucau pandaliile, ea îl ţinea din scurt şi până la urmă l-a şi lecuit. Cu timpul a început să vorbească cuviincios, până şi glasul i s-a îmblânzit, s-a făcut cum nu se poate mai milos, chiar şi faţă de animale: o dată, când a văzut pe fereastră un ţăran lovindu-şi fără îndurare calul cu biciul peste ochi, i-a cumpărat numaidecât calul, plătindu-i de două ori mai mult decât făcea. Când îl căutai avea ochii înlăcrimaţi, se lăsa foarte uşor înduioşat, era destul să-i  spună cineva ceva, ca să-l podidească lacrimile. Când i-a venit femeii sorocul să nască, s-a milostivit Domnul în sfârşit de rugăciunile lor şi le-a dăruit un fiu şi atunci sufletul lui Maxim Ivanovici s-a înveselit pentru prima oară după nenorocire. A împărţit bani cu nemiluita la săraci, pe mulţi i-a iertat de datorii, iar la botez a poftit tot oraşul. Dar a doua zi după petrecere s-a întunecat ca noaptea la faţă. Când a văzut nevastă-sa că nu era în apele lui, i-a adus copilaşul cel nou-născut: «Ne-a iertat, zice, răposatul băiat, l-au înduplecat lacrimile şi rugăciunile noastre». Trebuie să spun că despre asta nu mai pomenise de un an, de când se cununaseră, deşi, în taină, fiecare era muncit de acest gând. Atunci Maxim Ivanovici i-a aruncat o privire întunecată ca noaptea: «Nu te pripi, zice, că vezi tu, de un an întreg răposatul nu mi s-a mai arătat, dar astănoapte l-am visat iarăşi». «A vorbit atât de ciudat, că pentru prima oară mi-a pătruns şi mie groaza în suflet», povestea nevastă-sa mai târziu. Căci nu degeaba i se arătase băiatul în vis. Nici n-a apucat bine Maxim Ivanovici să-și termine vorba, că din clipa aceea, ca un făcut, copilaşul s-a şi îmbolnăvit. Şi opt zile a tot bolit. Bieţii oameni s-au rugat zi şi noapte, au chemat fel de fel de doctori, au adus şi cu trenul pe cel mai de seamă doctor de la Moscova, dar ăsta cum a venit s-a şi înfuriat: «Eu, zice, sunt cel mai de seamă doctor de la Moscova şi acolo mă aşteaptă o lume întreagă». Le-a spus să-i dea copilului nişte picături şi s-a
grăbit să plece, după ce a luat nici mai mult nici mai puţin decât opt sute de ruble. Iar până în seară copilaşul s-a prăpădit.

 

Şi ce crezi că s-a întâmplat după aceea? Maxim Ivanovici a trecut toată averea pe numele iubitei lui neveste, i-a dat în mână toţi banii şi hârtiile, a pus bună rânduială în toate, după lege, apoi s-a înfăţişat înaintea femeii şi i s-a ploconit până la pământ: «Lasă-mă să plec, nevastă nepreţuită, să-mi mântuiesc sufletul, cât mai e timp. Dacă nici acum n-oi izbuti să-mi curăţ sufletul de păcate, n-am să mă întorc niciodată. Cu toate că o viaţă întreagă am fost crud şi nemilos şi am asuprit oamenii, trag nădejde că Domnul se va milostivi de mine, dacă de acum înainte voi trăi în chin şi pocăinţă, colindând sfintele lăcaşuri, căci numai bunul Dumnezeu ştie cât îmi este de greu să părăsesc totul, cum mi se mai rupe inima». Nevastă-sa îl tot ruga, sărmana, topindu-se de plâns: «Numai pe tine te mai am pe lume, cui mă laşi, cui mă laşi? De un an, de când trăim împreună, inima mi s-a umplut de dragoste şi de milă pentru tine». Tot oraşul a stăruit o lună întreagă pe lângă el să se răzgândească. Toţi l-au rugat şi când au văzut că nu e chip să-l înduplece, au hotărât să-l urmărească pas cu pas şi să-l oprească cu sila. Dar el n-a ţinut seama de nimic şi într-o noapte a plecat pe furiş şi dus a fost. Şi de atunci, după câte am auzit, străbate ţara în lung și-n lat de la un sfânt lăcaş la altul, ducând o viaţă smerită şi cucernică, iar nevestei lui dragi nu-i trimite veşti decât o dată pe an…”