Sorocul impus

„Sorocul impus” este una dintre ultimele cărţi ale lui Anthony Trollope, unul din cei mai prolifici și celebri scriitori englez al secolului al XIX-lea. Publicată în anul 1882, înainte cu câteva luni de moartea autorului, această distopie se desfășoară la 100 de ani de la momentul scrierii ei, în anul 1980. Acţiunea se petrece pe o insulă imaginară, Britannula, aflată în vecinătatea Noii Zeelande, colonizată iniţial de un grup de trei-patru sute de tineri entuziaști, care la momentul scrierii ajunsese la o populaţie de două sute cincizeci de mii de locuitori. Insula își revendică suveranitatea faţă de Marea Britanie, numai din pricina „măreţii doctrine a Sorocului Impus”, deși păstrează legea și obiceiurile engleze, și chiar moneda lor.

Această lege a Britannulei se fundamenta teoretic pe doi piloni principali. În primul rând, chipurile, „abolirea totală a nenorocirilor, a slăbiciunii și a neputinței trândave a bătrâneții, prin curmarea prestabilită a vieții celor care altfel ar ajunge bătrâni” și, în al doilea rând, presupunerea că „aceasta ne-ar scăpa de datorii, ne-ar pune la dispoziție căi ferate, ne-ar face toate râurile navigabile, ne-ar construi poduri și, în scurt timp, ne-ar transforma în cel mai bogat popor de pe pământul dat de Dumnezeu! Iar acest lucru s-ar realiza printr-o măsură care ar face mai mult bine bătrânilor decât oricărei alte categorii sociale!” În câteva cuvinte, legea „Sorocului Impus” votată de Parlamentul Britanulei nu însemna altceva decât eutanasierea bătrânilor ajunși la vârsta de 67 de ani.

Deși societatea Britannulei se dovedește mai mult decât prosperă și fără aplicarea legii Sorocului Impus, punerea în aplicare a legii ca un destin, obsesie sau blestem, devine principala problemă cu care se confruntă această lume nouă.

Când legea sorocului impus a fost votată, parlamentarii erau cu toţii tineri între 30 și 40 de ani, dar iată că, odată cu trecerea anilor, unii dintre ei s-au apropiat de vârsta de 67 de ani, vârstă la care trebuiau duși și internaţi într-un anumit loc numit Colegiu situat în orașul morţii, după numele lui Necropolis. Acolo trebuiau să-și petreacă ultimul an din viaţă lipsiţi de orice griji și să se pregătească pentru plecarea către lumea cealaltă, demni, înfrângând astfel moartea, potrivit logicii eutanasiste promovate de Jack Neverbend. Sunt interesante și detaliile execuţiei care nu trebuia să se numească astfel, ci tranziţie: „s-a decis să se secționeze anumite vene în timp ce acela care pleacă dintre noi are să fie adus, cu delicatețe, într-o stare de fermecător extaz, pe când se află sub influența morfinei, cufundat într-o baie caldă.”

Desigur, pentru niște tineri entuziaști, care nu știu încă ce este aceea bătrâneţea, aflaţi departe probabil de părinţii și bunicii lor lăsaţi în Noua Zeelandă, eutanasia bătrânilor nu reprezenta decât o idee frumoasă, revoluţionară, ba chiar un ideal, dar apropiindu-se de acea vârstă mai toţi simt acest minunat deziderat ca pe o adevărată condamnare la moarte. E altceva când e vorba de moartea ta și nu a altuia.

Gabriel Crasweller, cel căruia îi revenea „cinstea” să inaugureze noul sistem, prin propria eutanasie, era prietenul cel mai bun al iniţiatorului legii, Jack Neverbend, președintele parlamentului Britannulei. La vârsta de 66 de ani, Crasweller era un om în putere, cu o mare destoinicie în administrarea uneia dintre cele mai prospere ferme ale insulei. Cu o voce frumoasă, o statură impunătoare și o sănătate de fier, Crasweller nu părea deloc potrivit să renunţe la viaţă. De această părere erau mulţi dintre locuitorii insulei, mai cu seamă cei mai în vârstă, care respingeau cu tot mai multă înverșunare aplicarea legii cu cât se apropiau de vârsta fatidică.

Odată cu trecerea timpului, Crasweller devine tot mai gânditor și mai tensionat, căutând să amâne măcar cu un an condamnarea la moarte, insinuând că este cu un an mai tânăr. Cu toate acestea, sub presiunea argumentelor prietenului său cel mai bun, Jack Neverbend, pentru a nu-l dezamăgi, prins într-un complex psihologic și situaţional din care nu găsește ieșire, Crasweller cedează. Prin urmare, acceptă resemnat să fie dus la Colegiu, un loc sinistru, unde uriașele furnale aminteau permanent de crematoriul în care urma să-și sfârșească existenţa fizică pe acest pământ. Din fericire, o intervenţie armată a Marii Britanii pune capăt acestui coșmar al lui Crasweller, dar și al celorlalţi care trebuiau să-i urmeze la scurt timp. Președintele Jack Neverbend este înlocuit de un trimis al Angliei, iar el este exilat în Marea Britanie pentru a se înlătura astfel pericolul răspândirii sau impunerii revoluţionarei lui doctrine a „Sorocului Impus”.

Dincolo de scriitura sa plăcută, Trolloppe în romanul Sorocul Impus abordează profetic una din cele mai actuale probleme etice ale zilelor noastre, eutanasia. Conservator și practicant anglican, Trollope ne propune o lume în care eutanasia este legalizată, analizând consecinţele de ordin moral, psihologic și social ale acesteia.

Eutanasia nu este nouă în istorie. La păgâni obiceiul omorârii copiilor cu handicap era practicat, precum în Sparta sau în Roma antică. Odată însă cu intrarea în legalitate a creștinismului, în întreaga lume care a fost încreștinată, eutanasia a fost interzisă, fiind sinonimă cu crima. Viaţa în sine are valoarea ei ca dar al lui Dumnezeu, iar sensul ei eshatologic nu se încheie decât în momentul morţii naturale a omului. Aceasta este, în genere, concepţia creștină asupra morţii.

Odată cu Iluminismul și Revoluţia Franceză, pătrund în lume o mulţime de idei antihristice pe care omul le acceptă, deși nu întotdeauna se proclamă ateu. Eutanasia este una dintre aceste idei. Nu întâmplător, Napoleon ordonă să fie omorâţi toţi soldaţii care sufereau de o boală contagioasă. Pentru el, un produs al Epocii Luminilor, omul nu însemna nimic. Probabil acesta este și motivul pentru care o mare parte a bolnavilor mentali din lumea modernă se identifivă cu Napoleon, desigur, fără a ști că aceasta este o modă printre nebuni.

Geniul lui Trollope se vădește în capacitatea de a surprinde narativ cum astfel de idei iluministe contaminează mintea omului pentru a pune în pericol existenţa, să spunem, unei lumi împăcate cu sine, o lume care măcar în parte mai respiră atmosfera legilor sau raţiunilor gândirii creștine.

Că Sorocul Impus nu este o nuvelă oarecare, ci o chestiune pe care Trollope o tratează cu toată seriozitatea la sfârșitul vieţii sale, o dovedește faptul că naratorul povestirii este chiar Jack Neverbend, adică cel mai mare susţinător, și până la urmă ultimul promotor al legii Sorocului Impus. El este și eroul principal al naraţiunii, deși modul în care este construită aceasta ne face să ne situăm mai tot timpul într-o poziţie critică faţă de el, poziţie de care nici el nu este străin. Că Anthony Trollope dorea să fie luat în serios, rezultă și din faptul că atunci când un prieten i-a spus că este „o glumă sumbră”, Trollope l-a apucat de braț și a exclamat: „Este totul adevărat – vreau să spun fiecare cuvânt din ea.”

De ce era nevoie ca Anthony Trollope să plaseze acţiunea într-o lume distopică, într-o lume nouă? Din același motiv pentru care atât Revoluţia Franceză cât și cea sovietică au dorit să creeze o nouă societate de la zero, abolind toate legităţile morale ale societăţii creștine vechi de aproape două mii de ani. Într-o astfel de lume, totul devine posibil, iar oamenii, prizonieri ai noii ordini, vor fi obligaţi să se conformeze. Lumea nouă devine astfel o adevărată închisoare ideologică din care este imposibil să te salvezi fără apelul la ajutorul lui Dumnezeu sau la vechile legi, care chiar și într-o societate secularizată mai amintesc de ordinea creștină a lumii. Astfel că devine logică salvarea lui Crasweller prin intervenţia vechiului imperiu britanic, care reprezintă aici ordinea veche conservatoare a lumii creștine.

Prin fina analiză psihologică pe care o face, mai pregnant decât în „Epitropul”, roman al aceluiași autor, Trollope surprinde o realitate cutremurătoare pe care și alţi mari scriitori profeţi ai vremii sale o ipostaziază în opera lor. Este vorba de faptul că ideile reformatoare ce ţin de idealismul raţionalismului iluminist, care în vremea respectivă, ca și astăzi, circulă liber în spaţiul noetic al societăţii, au capacitatea de a contamina mintea umană precum un virus. Mărturisesc că acesta a fost sentimentul cel mai puternic pe care mi l-a lăsat cartea și am realizat, că, de fapt, acest lucru rezulta și din romanul „Epitropul”.

Acolo avocatul John Bold, în numele unei dreptăţi sociale, ce urmărește înlăturarea tuturor abuzurilor, distruge ordinea, armonia și pacea unei întregi comunităţi, ce poate fi considerată, fără a greși, reprezentativă pentru o mare parte a lumii moderne. De fapt, lupta împotriva abuzurilor, de care John Bold este convins, nu ascunde în spate decât lupta pentru desfiinţarea lumii vechi, conservatoare, care chiar imperfectă se dovedește în final infinit mai bună decât cea pe care o naște revoluţia. Bunăoară, după cum observa Dostoievski într-o replică din „Demonii”, reformatorii, anarhiștii care luptă împotriva ordinii vechi a lumii nu ţintesc, în final, restaurarea acesteia, transformarea ei într-o lume mai bună, ci doar distrugerea ei ca obiectiv unic și ultim. Desigur, naivi precum John Bold sau Jack Neverbend nu realizează unde duce întregul entuziasm reformator sau care este scopul lui ultim proiectat de cei care au lansat iniţial aceste idei. Caracterul malefic al acestora, chiar sinucigaș, e dovedit în ambele nuvele de faptul că eroii principali ai reformei renunţă la cele mai bune prietenii, chiar la persoanele iubite în favoarea ideologiei care le-a pus stăpânire pe minte. Acţiunile lui John Bold duc la distrugerea reputaţiei și practic a vieţii unui bun prieten al său, tatăl viitoarei sale soţii. Tot așa, Jack Neverbend este permanent frământat de faptul că pentru impunerea legii Sorocului Impus trebuie să-și ducă cel mai bun prieten la moarte, tatăl fetei care va deveni soţia fiului său. Nici chiar soţia sau băiatul său nu vor putea să-l împiedice în a duce la capăt aplicarea unei legi monstruase și criminale.

Ideea ne amintește de Revoluţia Franceză sau de cea bolșevică, unde au fost omorâţi zeci de mii, respectiv milioane de oameni pentru a înlătura abuzurile și a schimba lumea într-una cu mult mai bună.

Faptul că Neverbend este chiar naratorul, ne ajută să înţelegem lupta care se dă în conștiinţa acestuia între, pe de o parte, sentimentele de prietenie faţă de Crasweller și dragostea faţă de propria familie care se manifestă împotriva aplicării eutanasiei și, pe de altă parte, ideea de reformă spre binele omenirii. Ca să reziste, se agaţă de exemplul unora precum Socrate, Galileo sau Columb care, zice el, s-au împotrivit „voinței și prejudecăților lumii dinafară” pentru a-și impune ideile. De fapt, parcă o voce și o voinţă străină se luptă să-l convingă să meargă mai departe trecând peste orice pentru a-și împlini idealul. Chiar se întreabă dacă este „complet sănătos la cap când nutream ideile care îmi umpleau acum mintea. Galileo și Columb – Galileo și Columb! Mă străduiam să mă consolez cu aceste nume, dar într-un mod deșănțat de van, înșelându-mă singur; și, deși le foloseam statornic, începusem de-a dreptul să le urăsc.”

Atât John Bold cât și Jack Neverbend nu sunt răi în sine. Sunt niște victime ale contaminării cu virușii revoluţiei, cu virușii care nu au nimic raţional și uman în ei. Probabil că în lumea reală amândoi ar fi sfârșit precum unii dintre idealiștii Revoluţiei Franceze sau ai celei bolșevice împușcaţi sau torturaţi până la moarte. Să ne amintim, la noi, de Lucreţiu Pătrășcanu, un tânăr care chiar a crezut și a luptat pentru comunism, pentru ca atunci când acesta s-a instaurat să fie unul dintre primii condamnaţi la moarte, și nu vorbim de o excepţie.

Dostoieski observă genial în „Crimă şi pedeapsă” această contaminare a lumii cu ideile iluminismului Revoluţiei Franceze, care în secolul al XIX-lea deveniseră fermentul principal al dezbaterilor și al vieţii publice. Acestea sunt trichinele care contaminează lumea și o schimbă, făcând-o de nerecunoscut. Într-adevăr, au trecut aproape 150 de ani de la scrierea acestei cărţi și în Occident mii sau zeci de mii de oameni sunt omorâţi prin eutanasie. Sunt legi care permit acest lucru, iar ţările unde se legiferează eutanasia se înmulţesc de la un an la altul. Chiar și în România, la cursurile de gândire critică care au fost introduse în toate facultăţile se vorbește pozitiv despre eutanasie.

Mentalităţile sunt pregătite pas cu pas și nu credem că este departe momentul în care eutanasia să fie impusă societăţii în numele binelui omului individual și în beneficiul societăţii în ansamblul ei. Desigur, la început, precum în ţările occidentale ca Olanda, eutanasia va fi permisă doar persoanelor care suferă de boli cronice în fază terminală, însă acesta este doar primul pas, pentru a fi urmată de legalizarea eutanasierii la cerere pentru orice persoană umană aflată în suferinţă fizică sau psihică. Cât va mai fi până la aprobarea și chiar impunerea eutanasierii copiilor cu autism și a bătrânilor cu demenţă senilă, nu știm, dar după viteza cu care ideologiile transumaniste sunt însușite de mass-media, cultură și învăţământ, nu credem că acest moment e chiar atât de îndepărtat. Oricum, toate acestea subliniază caracterul profetic al distopiei lui Trollope.

Legea „Sorocului impus” nu a fost votată doar de Jack Neverbend, ci și de majoritatea parlamentarilor Britanulei. Nu știm dacă au fost convinși cu toţii de măreţia acestei idei sau pur și simplu au votat pentru că nu au înţeles prea mult din consecinţele acestei legi, lăsându-se astfel înrâuriţi de unul ca Neverbend sau chiar contaminaţi într-o oarecare măsură de acest virus. Cu toate acestea, când a trebuit să fie pusă în practică, majoritatea au dat înapoi realizând că nu este altceva decât o crimă. Acest lucru cred că se întâmplă astăzi în majoritatea parlamentelor europene. Se votează legi pe bandă, legi antiumane, legi care vor schimba faţa societăţii umane, transformând-o într-o închisoare. Am convingerea că mulţi dintre acești parlamentari vor realiza mai târziu că au contribuit la distrugerea lumii, la apropierea amurgului libertăţii umane. Va fi însă prea târziu.

În mod semnificativ, mesajul cărţii nu a fost înţeles de cei din vremea sa. Cartea a avut o singură ediţie din care s-au vândut doar 877 de exemplare, fiind reeditată abia peste 100 de ani. Din acel moment popularitatea autorului a început să scadă. Articolul despre roman din New Oxford Dictionary of National Biography o descrie ca „demnă de menționat doar pentru că este atât de departe de linia normală a lui Trollope”. John Sutherland îl descrie drept „cea mai ciudată lucrare din toată ficțiunea lui Trollope”. Ce a cauzat respingerea acestei nuvele? Oare era prea mult pentru oamenii epocii ca să accepte ideea eutanasiei, deși ideile de control al populaţiei se lansaseră în Anglia cu 80 de ani înainte de către Thomas Malthus? Dincolo de propriile frământări privind moartea, ce l-a determinat pe Trollope să abordeze acest subiect?

Răspunsul îl avem înţelegând că întreaga problematizare a eutanasiei devine posibilă într-o societate în care oamenii, deși Îl mai pomenesc din obișnuinţă pe Dumnezeu, nu mai au experienţa harului dumnezeiesc. Eșecul creștinismului occidental ce a dus la renaștere și iluminism sfârșește în relativismul liberal care la rândul lui evoluează în realismul ce proclamă credinţa în natură și știinţă. Acesta este stadiul disoluţiei spiritului creștin din vremea lui Anthony Trollope. În această lume fără Dumnezeu, sfârșitul prin eutanasie devine o consecinţă logică intuită de altfel de autorul romanului „Sorocul Impus”. De aceea Neverbend speră încă în venirea timpului în care lumea să fie pregătită să primească eutanasia ca soluţie la chestiunea bătrâneţii și bolii. La aproape 150 de ani de la acel moment, iată că se pregătește legislativ accesul la acest „drept” pentru oamenii deznădăjduiţi din lipsa credinţei în lumea de dincolo, drept care poate deveni cu timpul obligaţie pentru cei mai neputincioși care nu se mai pot apăra singuri. Odată cu sinuciderea asistată, oamenilor li se va răpi însă și ultima nădejde în mila lui Dumnezeu. Probabil că acel moment în care eutanasia va deveni principala modalitate prin care oamenii își vor sfârși viaţa, devenind cu ajutorul mass-media o modă, va marca sfârșitul umanităţii. Căci Dumnezeu nu dăruiește omului viaţa decât pentru a o continua în lumea de dincolo, mântuindu-se, prin marea Sa milă. Când omul va pierde cu totul această șansă, istoria nu va mai avea sens. Cât mai este până atunci depinde și de fiecare dintre noi, căci tot binele, cât de mic ar fi el, întârzie puţin sau mai mult legiferarea sinuciderii asistate, adică sfârșitul lumii.