Să ne rugăm pentru ploaie!

În tinerețile mele, când eram un reporter al vulgarității – un reporter al felurilor dezgustătoare în care tinerii britanici alegeau să se distreze – într-un an am fost  trimis la festivalul Glastonbury. Aceasta este o întrunire de proporții a lumpenintelighenției britanice venite să își sărbătorească propriul gust lamentabil în muzică, într-un loc asociat vag cu druismul, chakrele vindecătoare ale pământului, lumânări Hopi, genul acesta de lucruri. Cu alte cuvinte, ideal pentru oamenii care pretind că sunt spirituali, dar nu religioși.

În acel an, vremea a fost îngrozitoare, iar ploaia torențială a transformat câmpurile pe care se ținea festivalul într-o veritabilă mocirlă. Încă mai am ghetele pe care le-am cumpărat pentru această ocazie. Ploaia s-a dovedit a fi o imensă binecuvântare, deoarece în măsura în care a distrus festivalul, a îmbunătățit măcar cu o fărâmă nivelul mediu al comportamentului civilizat din lume și a redus poluarea fonică.

Observasem și mai înainte că ploaia face mai tolerabil comportamentului tinerilor britanici: îi descurajează să mai iasă din casă. Ploaia este, de asemenea, poate cea mai bună profilaxie, aproape singura, împotriva infracțiunilor. Timp de mulți ani, în fiecare după amiază am mers între spital și închisoare, cele două instituții unde lucram. Pe vreme frumoasă, vedeam șapte sau opt mașini care erau sparte, cu geamurile făcute cioburi. Pe ploaie, nici măcar o singură mașină nu era distrusă. De aici am dedus în mod natural că principala cauză a infracțiunilor din Marea Britanie era soarele. Statisticile erau imbatabile.

Din nefericire, anul acesta la Glastonbury vremea a fost frumoasă, așa încât lumpenintelighenția și-a putut da în petec exact cum și-a dorit. Publicul – am fost la un pas să scriu „gloata” – l-a avut în față pe omul care s-ar putea să fie noul prim ministru al Marii Britanii, Jeremy Corbyn, primit ca un star rock, ceea ce ar fi trebuit să fie suficient pentru orice om de bun simț ca să ia distanță. Printre cele mai rele vicii ale domnului Corbyn este sinceritatea.

I-a excitat pe tinerii idealiști spunându-le că o altă lume este posibilă: ceea ce s-a și întâmplat, deoarece, după ce au plecat de la Glastonbury, au lăsat în urmă atât de multe gunoaie în acest colț de Anglie, încât o mahala din Mexico City părea Elveția. Nu cred că am văzut atâta gunoi lăsat în urmă de o mulțime nicăieri în lume.

Ceea ce m-a intrigat a fost faptul că mulțimea părea fericită să se bălăcească fără oprire în această murdărie, care cu greu s-ar fi putut acumula în ultimele ore ale festivalului. Fără îndoială, tinerii, îngroziți de emisiile de CO2 și de temperaturile în creștere, nu au reușit să observe ceea ce era la picioarele lor, și cu siguranță nu au făcut nimic în privința asta. Într-adevăr, au dormit fără probleme printre mizerii, prea epuizați de idealismul lor și de eforturile depuse în vulgaritate pentru a se mai gândi la ceva atât de terestru precum resturile care cădeau, precum vacile care își fac nevoile în câmp. Alții erau cei care trebuiau să strângă după ei: așa sunau cerințele dreptății sociale.

După câteva secunde de gândire asupra subiectului, am ajuns la concluzia că cele mai influente figuri în viața tinerilor britanici din zilele noastre sunt două femei: una fictivă,  cealaltă istorică.

Prima dintre ele este doamna Jellyby, filantroapa telescopică din „Casa Umbrelor” de Dickens. Doamna Jellyby, după cum vă amintiți, dorea ca familiile de englezi să se stabilească în Africa pentru binele lor și pentru cel al băștinașilor. În același timp, proprii ei copii picau pe scări, se loveau la cap și înfometau, trăind o viață dezordonată și mizerabilă.

Dickens s-a arătat a fi nu atât un caricaturist, după cum este acuzat adesea, cât un profet. Doamna Jellyby era doar un personaj, însă era și un precursor al vremurilor noastre, când îngrijorarea de masă pentru justiție socială și chiar pentru soarta planetei în sine sunt combinate, cel puțin la tinerii britanici, cu o indiferență completă față de mediul apropiat.

A doua mare influență intelectuală asupra tinerilor britanici este, desigur, Maria Antoaneta, care, jucând o ciobăniță, a adoptat pentru o vreme rolul cuiva cu mult sub poziția sa socială. În același fel, lumpenintelighenția se joacă de-a proletarii, deși nu au nicidecum intenția de a rămâne la marginea societății, nici măcar pentru o perioadă de timp, fără să mai vorbim de o viață (și cu siguranță nu economic), nu mai mult decât dorea Maria Antoaneta să pască oile pentru restul vieții ei. Problema este că atunci când joci un rol pentru multă vreme, acel rol, independent de intențiile tale, devine sinele tău adevărat, și nu mai ai altul. Tinerii britanici nu sunt singurii care fac asta, dar au mers mai departe în proletarizarea de sine decât oricare alți tineri pe care îi cunosc. Că tot veni vorba, prin imitarea proletarilor (pe care ei îi cred virtuoși), demonstrează cum gândesc despre aceștia: vulgari, murdari, neciopliți, bădărani.  Proletarii genuini nu sunt, sau cel puțin nu erau, cel puțin nu în masă, precum lumpenintelighenția de azi.

Așadar, festivalul Glastonbury reprezintă o întâlnire de masă nu a tinerilor idealiști, ci a unor hibrizi morali și intelectuali, compuși Maria Antoaneta și doamna Jellyby. Jumătate Jellyby, jumătate Maria Antoaneta: astfel arată sufletul tineretului britanic.

Theodore Dalrymple este autorul volumului de eseuri „Cultura noastră: ce a mai rămas din ea”, apărut la Editura Contra Mundum